Ludmila Ulitkaia - Imago

căzu sfărâmându-se în mii de bucăţi, din rămăşiţele ei ieşi scuturându-se
Svinin-Şengheli; Aleksandr Sergheevici Puşkin căuta un obiect pierdut,
reieşind până la urmă că nu-şi găsea piciorul, şi cincizeci de picioare de
manechin, cu vârful degetelor îndreptate în sus, străbătură scena; puşca lui
Cehov, o mitralieră micuţă, tocmai bună pentru un copil de grădiniţă, nimeri în
mâinile vânătorilor lui Turgheniev, care împuşcară un pescăruş făcut din cârpe,
acesta căzând cu un ţipăt respingător în mijlocul scenei.
Toată fantasmagoria asta se învârtea, bineînţeles, în jurul dragului profesor
Viktor Iulievici.
Cu o perucă buclată pe cap, îmbrăcat într-o haină de casă din catifea, Sania
Steklov acompania la pian, făcând să strălucească pasajele plictisitoare din
text.
Apoi cântară în cor un imn compus tot de Miha, se-nţelege, şi ar fi o
greşeală de neiertat dacă nu l-am reproduce:
Cu mâini şi ochi rotind ca un compas,
Pe fiecare, din moarte, din impas,
Măcar o dată tot ne-aţi tras.
Iată deci că povestea prinde glas
De-a dreptul şi fără să-i dăm nas.
El, Viktor Iulievici, ne-a mai rămas!
Ne-aţi învăţat, ca un profesor, ca un as,
Că-n vene sânge curge, şi nu cvas,
Chemaţi-ne, şi într-o clipă, nu un ceas,
Ne adunăm întreaga clas’
Acum, din mlaştini şi pampas,
Să vă-nsoţim fără popas,
Oriunde vreţi a ne purta,
Chiar unde se sfârşeşte harta.
Când se termină cântecul, nu mai era nici picior de profesor în sală. Se
retrăseseră toţi în cancelarie şoptind revoltaţi: ce ofensă! Din cauza asta nu
văzură scena finală: băieţii, adunaţi în cerc, discutau ce cadou să-i facă
profesorului mult iubit. Avură sugestii care mai de care mai caraghioase.
Hotărâră că trebuia să fie cel mai frumos cadou posibil, unul de valoare şi
care să nu poată fi consumat, adică să nu-l poată mânca sau bea. Şi folositor pe
deasupra. Şi să-i facă plăcere! Sfârşiră prin a târî pe scenă o cutie uriaşă cât
statura unui om, îi scoaseră partea din faţă, lăsând să se vadă înăuntru o