Ludmila Ulitkaia - Imago

În cameră mirosea a ulei de floarea-soarelui, a somn de copil, a podea
spălată proaspăt şi a parfum, era parfumul special al Alionei, uşor dulce şi
înviorător. Era mirosul vieţii de familie şi al dragostei.
El mânca în grabă cartofii, Aliona îşi bea ceaiul de plante cu mişcări încete,
trăgând de timp, ca să întârzie puţin sfârşitul zilei şi venirea nopţii.
Miha simţea că se îndepărtează de viaţa de odinioară, cu greşelile şi
nedreptăţile ei, cu ideile răsuflate, cu numeroasele teorii despre schimbare.
Căinţa lui Serghei Borisovici, deşi îl zăpăcise încurcându-i şirul ideilor, îi
justifica într-o oarecare măsură capitularea. Lâncezea acum într-un mic spaţiu
gol, liniştit, dar uşor degradant, aflat între eroismul unora şi trădarea altora.
Fapta lui de acum câteva luni, pe care o simţise ca pe o înfrângere şi o
abdicare de la convingerile sale – angajamentul cu semnătura umilitoare că
renunţă la acţiuni antisovietice –, îi apărea acum ca singura modalitate de a
supravieţui şi de a-şi proteja familia.
Lucrurile se aranjară din nou – chiar şi în munca de expeditor, stupidă, cu
care n-avea nici în clin, nici în mânecă, Miha găsi ceva atrăgător. Trebuia să
sorteze diverse mostre de roci, de argilă colorată, de cristale tăioase,
străvezii, de pietre cu sclipiri metalice, şi numele minunate ale locurilor
îndepărtate de unde proveneau exemplarele noi, cu o istorie veche de milioane
de ani – Malîi Storojok, pe un afluent al Lenei, muntele Matiukovka, în
zăcământul de la Vsevolodo-Vîlva, bazinul râului Şudia, în Uralul de Nord –
erau o mângâiere pentru urechi. A scris la un moment dat o poezie care
conţinea numai denumirile acestea încântătoare.
Viaţa curgea domol, parcă în penumbră şi în vârful picioarelor, şi, în pofida
lipsei banilor, a sărăciei, în pofida ruşinii, ascunsă în adâncul sufletului, de a
fi renunţat la viaţa dinainte, plină de curaj şi strălucire, traiul fericit de acum
lumina cei paisprezece metri pătraţi ai camerei lor, şi totul se desfăşura în
prim-plan, ca în filmele cele mai bune, ca în poezia atât de îndrăgită:
Sus pe tavan umbre umblau,
Încrucişate,
Mâini şi picioare încrucişau
Cruce de soarte.
Cei doi pantofi alunecau
Lin din picioare,
Lacrimi de ceară tot picurau
Rochia moale. 87