Ludmila Ulitkaia - Imago

repede se lămuriră ce e cu criza Olgăi: un edem Quincke. Îi făcură o injecţie
intravenoasă, se convinseră că medicamentul îşi face efectul, şi, înainte să
plece, îi informară că de vină e căţelul, că el i-a provocat criza de alergie, mai
mult ca sigur. Şi că trebuie să scape de el cât mai repede.
Olia aşteptă să se facă ora şapte, o sună pe Tamara şi cu vocea răguşită o
rugă să vină imediat la ei. În anii de şcoală putea ajunge în cinci minute la
piaţa Sobaciaia, dar acum, cu metroul de Molodiojnaia, făcea patruzeci de
minute. Tamara nu stătu mult pe gânduri, nu puse alte întrebări, dacă trebuie,
trebuie. Se îmbrăcă repede şi o oră mai târziu era la Olga. În hol o întâmpină
un căţel de talie medie. Nu, n-o întâmpină chiar – căţelul nici măcar nu-şi ciuli
urechile la venirea ei. O întâmpină Ilia. Îi atârnă impermeabilul în cuier şi
deschise uşa la dormitorul Olgăi. Căţelul rămase lângă uşă împietrit ca statuia.
Tamara scoase un oftat când îi văzu faţa umflată.
— Ce s-a întâmplat?
— Ei, un edem Quincke, făcu indiferentă un gest cu mâna Olga. Ca să vezi
ce întâmplare, Tamara. E căţelul Kulakovilor. Îi cunoşti? Cum? Ai auzit sigur
de ei. Valentin şi Zina Kulakov? Nu, n-are nimic de-a face cu Piaţa Roşie! El e
filozof marxist, a tipărit o revistă. E mai mult de un an de când i-au arestat pe
amândoi, fata lor de cincisprezece ani a rămas singură. Mă rog, acum are
şaisprezece şi închipuie-ţi… Bine că n-au dus-o la vreo casă de copii. Au
trimis-o la o mătuşă, dar puştoaica, fire independentă, a plecat de la ea după o
săptămână, s-a descurcat singură. Avem nişte cunoştinţe comune, nu-s prieteni
apropiaţi. Au propus să meargă fata la Piter o săptămână, ea n-a avut la cine
lăsa câinele, ne-a rugat să-l luăm pentru un timp. Am acceptat, bineînţeles.
Aseară a apărut la noi, practic de pe stradă. Cu căţelul. Şi uite că am făcut
alergie de la blana lui, îţi dai seama. L-am putea duce la casa de vacanţă, dar
mama n-o să vrea, asta-i sigur. E crescută la ţară, pricepi? Pentru ea să ţii un
căţel în casă e un nonsens. În curte nu avem cuşcă. O să fugă, îl pierdem.
Trebuie neapărat să ţinem căţelul.
Tamara nu zise nimic. Nu trăise la ţară, nu credea că e un nonsens să ţii un
căţel în casă, dar, lucrând la un institut de biologie medicală, văzuse căţei doar
în cuşti sau la vivariu. Acasă nu aveau animale. Când vedea căţei, mama
Tamarei intra în panică, iar pisicile nu-i plăceau. Bunica îl avusese pe Markiz,
un motan bătrân, dar după moartea bunicii, nici vorbă să mai ţină vreun animal
în casă.
— Uite ce-i, Tamarocika, ia căţelandrul ăsta la tine până vine stăpâna lui,
doar ce-l iei, că ea a şi venit. E căţea, o cheamă Hera.