Ludmila Ulitkaia - Imago

alţii. Uitaţi…
El răsfoi hârtiile şi citi alandala:
— Perepopescu sau Nerepopescu, ceva în genul ăsta, ce ziceţi? E din
Moldova, băiat simplu. V-aţi lăsat atras în cursă de Melamizii şi Rabinovicii
ăştia…
„Cât vă dispreţuiesc, dacă aţi şti ce scârbă îmi faceţi…“
— Melamid e absolventul nostru, lucrează în locul unde a fost repartizat. E
un tânăr serios şi talentat!
— Oho… Să-i transmiteţi, Iakov Petrovici, tânărului serios că Secţia Întâi
nu i-a acceptat candidatura. Dacă are întrebări, să vină, că-l lămuresc eu.
— Vreţi să spuneţi că nu-i daţi aprobarea pentru aspirantură?
— Chiar aşa. Ce vă uitaţi la mine? Suntem puşi să veghem la interesele
dumneavoastră, să apărăm interesele institutului şi ale întregii ţări! Vă luaţi
răspunderea, Iakov Petrovici, că n-o să ne pomenim cu mai ştiu eu ce ticăloşie
din partea lui Melamid ăsta al dumneavoastră? Veţi răspunde personal?
„Pieriţi din ochii mei, să nu vă mai văd, pieriţi toţi, să nu vă mai văd…“
— O să mă gândesc, Igor Stepanovici. O să mă gândesc.
De fapt, totul era gândit, nu mai avea la ce să se gândească: finanţarea
laboratorului, lucrarea de doctorat a Mariei Moiseevna, pe care ea nu reuşea
din 1953 să şi-o susţină, deschiderea centrului, colaboratorii săi, candidaţii
admişi la aspirantură, studenţii – Iakov Petrovici nu putea să-şi frângă gâtul…
În timpul toamnei Miha avu parte de atâtea bucurii şi supărări în acelaşi
timp, încât toate alcătuiră la un loc un tablou cât se poate de grăitor. Aliona îşi
schimbă purtarea faţă de el, şi relaţia lor nevrotică, alimentată de răceală sau
iubire înfierbântată, însoţită de momentele de isterie ale Alionei, deveni o
legătură normală şi foarte apropiată. Miha nu pricepea ce se întâmplase, iar
Aliona nu socotea necesar să-l informeze că a rupt-o cu bărbatul însurat de
care se îndrăgostise la şaisprezece ani, că i-a dat papucii şi s-a hotărât să se
mărite cu el. Miha era în al nouălea cer.
Până să apuce să se acomodeze cu schimbarea iminentă din viaţa lui şi să-şi
bată capul cu o groază de probleme ale traiului în comun, de care Aliona nu se
arăta deloc interesată, totul se rezolvă într-un mod cu totul neaşteptat: mătuşa
Ghenia muri subit, fără să sufere deloc.
Avusese de gând să trăiască mult şi să zacă bolnavă, aşa cum trebuie,
adunase o listă întreagă de boli, dar se înşelase: seara se culcase să doarmă şi
murise în somn, rezolvând cu o mărinimie care nu-i era deloc proprie cea mai
importantă dintre problemele lui Miha: problema locuinţei.