Ludmila Ulitkaia - Imago

Nu erau veşti noi pentru Ilia, fiindcă el coresponda cu Kostia şi era la curent
cu toate evenimentele nefericite. Nu avea inimă haină. Se apucă să compună o
scrisoare lungă, cântări bine frazele, le răsuci pe toate părţile ca să fie
potrivite pentru starea Olgăi.
Era sfârşitul lui decembrie, mulţi bolnavi se învoiră de la spital pentru Anul
Nou, pe câţiva îi lăsară să plece acasă pentru câteva zile. Tamara se duse la
medicul curant al Olgăi cu rugămintea să-i dea posibilitatea prietenei ei să
sărbătorească Anul Nou acasă.
— Pe răspunderea mea, insistă Tamara.
Doctoriţa o cercetă cu atenţie şi-i zise:
— Bine, Tamara Grigorievna, o lăsăm să plece. Dacă o trăi până la…
Tocmai atunci pică şi scrisoarea lui Ilia. O capodoperă, nu o scrisoare
obişnuită. Proslăvea trecutul lor, îl descria ca reprezentând cele mai frumoase
zile din viaţa lor, el îşi recunoştea păcatele, îşi cerea iertare şi făcea aluzie,
înfrânându-şi puţin patosul, dar într-un mod foarte convingător, că se vor
întâlni negreşit, că ziua aceea se apropia cu paşi repezi.
Şi produse scrisoarea o schimbare profundă în viaţa Olgăi şi în mersul
bolii. După ce o citi, o puse deoparte şi-i ceru Tamarei trusa cu cosmetice. Se
uită cum arăta în oglinda mică, oftă şi îşi pudră nasul – pudra se întinse pe faţa
galbenă ca lumânarea, formând o pată rozalie, care nu trecu neobservată. Olga
o rugă pe Tamara să-i cumpere altă pudră, mult mai deschisă la culoare.
— Arăt prea rumenă cu pudra roz pe tenul meu, zâmbi ea cum făcea
odinioară, şi-i apărură patru gropiţe – două rotunde în colţul gurii şi două
lunguieţe în mijlocul obrajilor.
Olga mai citi o dată scrisoarea, întinse iar mâna după trusa cu cosmetice şi
corectă ceva pe faţă. Înainte să plece Tamara, îi ceru acesteia să-i aducă un
plic mare şi frumos.
„Vrea să-i răspundă“, îşi zise Tamara. Dar se înşela. Dimineaţa următoare,
Olga vârî scrisoarea în plicul mare şi-l puse în fundul noptierei. Tamara
aştepta să-i citească scrisoarea de la Ilia, dar Olgăi nici nu-i trecea prin gând.
Până la urmă, Tamara nu se mai putu abţine şi o întrebă ce i-a scris Ilia. Ea
schiţă un zâmbet de spectru şi-i dădu un răspuns foarte ciudat:
— Să ştii, Brincik, că nu mi-a scris nimic deosebit, pur şi simplu lucrurile
sunt la locul lor. E isteţ, a înţeles totul. Nu putem sta despărţiţi.
În aceeaşi zi, Olga se sculă din pat şi se târî până în sufragerie.
Se spune că uneori, în caz de urgenţă, se întâmplă să funcţioneze în
organism un program de rezervă, mecanismul blocat se pune în mişcare, ceva