Ludmila Ulitkaia - Imago

o farfurie de borş, mulţumi şi zise că e sătulă, să nu-i mai aducă nimic.
Pe urmă băură ceai şi o lungiră aşa până la două noaptea. Kostia nu
înţelegea mare lucru din spusele bătrânei. O punea să repete, o întreba iar şi
iar, ca pe un străin: mai zi, tuşă, o dată, n-am priceput, explică-mi…
Şi ea povestea, explica, arăta, cânta, plângea, şi Anna Antonovna stătea
nemişcată în uşă, cu ochii cât cepele.
Nu se împăca Paşa cu datele, nu se înţelegea deloc când fusese arestat
bunicul şi când îi dăduseră drumul. Fusese mai întâi deportat, trăise în
regiunea Arhanghelsk, rămăsese văduv, se întorsese în ţară, fusese arestat.
— Şi cum a ajuns la Solovki 90 , a fost hirotonisit, zise bătrâna strângând din
pleoape în semn de respect.
— Şi ce i-au făcut, tuşă Paşa? o întrerupse Kostia.
— L-au uns episcop, în ascuns, de bună seamă, zise ea.
Şi zâmbi că-i neştiutoare, că nu se descurcă în lucruri atât de simple.
— Apoi l-au eliberat pe Vlădica înainte de război, da’ n-a apucat să vină
acasă că l-au luat iar. A fugit din lagăr în timpul războiului şi s-a ascuns în
pădurile din Murom, şi-a dus zilele la un schit. Şi atunci m-a dus mama la el
prima dată şi din ziua aceea l-am slujit până la sfârşitul vieţii. Aşa cum l-a
slujit măicuţa mea, aşa mi-a poruncit să fac şi eu. Îi lăsa pe oameni să vină la
el de două ori pe an. Veneau din toată Rusia. Şi dintre religioşi, şi mireni.
Odată s-a pomenit cu duşmanii, avea o pisicuţă, ea le-a arătat drumu’, au
urmărit-o. Au găsit schitul, l-au distrus, da’ n-au dat de el. Mai era un stareţ
care stătea ascuns la zece kilometri de acolo, era bolnav rău şi al nostru se
dusese să-i dea ultima împărtăşanie. Nu s-a mai întors, l-au prevenit oamenii,
şi s-a dus mai în adâncu’ pădurii, a plecat din locul lui sfânt. Oamenii buni m-
au dus la el. Măicuţa se prăpădise. Am rămas iar la el, am trăit în preajma lui
câtva timp.
— În ce an a fost? întrebă Kostia.
I se păru că bătrâna povesteşte despre vremuri vechi, de sute de ani.
— Nu-mi amintesc. Acolo a trăit după război, mulţi ani. În ’56, ţin bine
minte, eram acolo, s-a îmbolnăvit rău, hernie strangulată, era cât pe ce să
moară. Ne rugam toate – mama mai trăia atunci, da’ nu mai putea ajunge la el.
Ne avea lângă el pe sora Alevtina, sora Evdochia, pe Anna Leonidovna din
Nijni Novgorod, fata lui de suflet, şi pe mine.
Şi batiuşka al nostru şi-a luat rămas-bun şi s-a pregătit de moarte, da’ Anna
Leonidovna, cum ştia să se impună, a zis că să-i aducă un doctor. Era unul la
Murom. Şi i-au adus un chirurg, unul credincios. Doctor bun, Dumnezeu să-l