Ludmila Ulitkaia - Imago

— Ăsta-i ultimul lucru pe care pot să-l fac pentru dumneata. Semnezi aici
şi-l rup în faţa dumitale…
Safianov îi vârî sub nas mandatul de arestare.
„Există un risc, dar poate câştig o zi, se gândi Miha. Ce zicea Ilia de
hipnotizatorul ăla, cum îl chema? Da, Messing. Îi făcea pe oameni să creadă
orice. Ce voia el, aia credeau. L-a influenţat până şi pe Beria… A semnat
ceva? Sau nu, n-a semnat, le-a arătat o hârtie albă şi ei au văzut acolo o
semnătură.“
Miha luă procesul-verbal şi se pregăti să semneze. În anii în care lucrase ca
profesor, îşi pusese semnătura pe caietele elevilor, semna citeţ, cum semna
Viktor Iulievici: „M. Mela…“ şi urma o coadă lungă, îndoită în sus.
Luă stiloul şi scrise un „N“ semănând cu „M“, puse punct, apoi scrise
„Muia“ şi termină cu o coadă îmbârligată, ridicată în sus. Semăna grozav.
— Poftiţi, luaţi-o. Acum însă trebuie să ajung urgent la soţia mea. E foarte
bolnavă. Semnaţi-mi un permis de ieşire, zise Miha.
I se adresă pe un ton anume, apăsat, forţându-şi partea din creier de sub osul
frontal, chiar în mijloc.
Safianov mângâie hârtia semnată de Miha, avea o mână surprinzător de
frumoasă, parcă nu era a lui. Sună la telefon. Intră sergentul cu permisul.
„Semnează, semnează“, îi ordonă în gând Miha.
Căpitanul semnă permisul, şi Miha se îndreptă spre uşă cu spatele,
neluându-şi ochii de la căpitan. Ieşi împreună cu sergentul. Nu-i mai păsa că o
să-i descopere şmecheria. Câştigase timp!
Porni cu paşi grăbiţi spre bulevardul Cistoprudnîi. Ajunse acasă, se simţea
uşor ca fulgul, nu se gândea la nimic. Urcă pe jos până la etajul cinci. Era
trecut de ora patru. Liftul nu mergea.
Se aşeză la birou, voia să-şi recitească poeziile, dar îşi dădu seama brusc
că nu avea timp pentru ele. Dădu la o parte teancul de hârtii. Versuri puerile. În
curând avea să împlinească treizeci şi patru de ani. Şi continua să scrie poezii
puerile. N-o să poată scrie altele, mature. Fiindcă nici el n-a crescut. Acum
însă a venit momentul să facă prima lui faptă de om matur. Să scape de
neghiobia lui, de inconsistenţa lui. Să le lase libere pe Aliona şi Maia, să nu le
mai ţină legate de viaţa mediocră în care se complace, incapabil să trăiască
normal, ca un om matur.
Ce soluţie simplă şi sigură. De ce nu i-a venit niciodată în minte? E bine că
nu a împlinit încă treizeci şi patru de ani. Exact la treizeci şi trei de ani Isus a
săvârşit fapta care îi confirma deplina maturitate: şi-a dat viaţa de bunăvoie