Ludmila Ulitkaia - Imago

conversaţie.
Pe urmă îl mutară pe Miha într-o altă celulă, în care se afla un tătar implicat
în mişcarea pentru Crimeea. El îi spuse lui Miha că era prieten cu Ravil şi cu
Musa, cunoştinţele sale. Abia în a treia zi, când îl luară pe tătar din celulă, el
îşi dădu seama că individul fusese adus drept „nadă“. Aceasta îl întări şi mai
mult în hotărârea lui de a nu recunoaşte nimic în faţa anchetatorului. Mai trecu
ceva timp până îl chemă din nou Meloiedov, dar acum Miha nu mai scoase o
vorbă, se purtă ca un surdomut.
La mijlocul lui februarie îi comunicară actul de acuzare şi-i permiseră unui
avocat să vină să-l vadă. Avocatul nu era mandatat de stat, ci era unul „de-al
lor“, se îngrijise de treaba asta Serghei Borisovici. Se numea Dina
Arkadievna, era primul chip frumos şi inteligent pe care îl văzu Miha după
atâta amar de vreme. Ea scoase din buzunarul jachetei o ciocolată şi zise:
— Aliona vă transmite salutări. Şi încă o veste mare din familie. E
însărcinată. Se simte foarte bine. Şi acum să ne gândim cum să facem să fiţi
acasă când se va naşte copilul… Mâncaţi aici ciocolata, n-am dreptul să vă
dau nimic.
Ea aparţinea „grupului celor cinci“, avocaţi minunaţi care acceptau dosare
politice. Acesta era al treilea proces politic, cu ocazia căruia ea a comis o
faptă care a costat-o excluderea din Colegiul Avocaţilor din Moscova.
Îndrăzneala avocatei a constat în aceea că în timpul procesului, după cuvântul
procurorului care a cerut aplicarea articolului 190, partea I, privind
răspândirea cu bună ştiinţă a calomniilor mincinoase şi denigratoare la adresa
puterii sovietice, ea nu a pledat pentru reducerea pedepsei, ci a insistat asupra
absenţei corpului delict. Cu alte cuvinte, a pledat pentru nevinovăţia clientului
său.
Aliona, suptă la faţă şi umflată la burtă, stătea în ultimul rând din sala mică,
ticsită de lume, cu mama, Valentina, în dreapta ei şi-n stânga cu Igor
Cetverikov, coleg de clasă cu Miha, dar nu un prieten apropiat. Pe Ilia şi pe
Sania, ca şi pe mulţi alţii, nu-i lăsaseră să intre în sală, aşa că stăteau în
picioare în spatele uşii.
Marlen, care se găsea şi el în curtea tribunalului, şuieră sălbatic în urechea
lui Ilia, cu faţa descompusă de furie:
— E pur şi simplu nebun! E mai presus de înţelegerea mea! Ce treabă avem
noi cu tătarii? Cu Crimeea? Mai bine s-ar fi ocupat de noi! Un evreu să stea la
puşcărie pentru ca tătarii să se întoarcă în Crimeea! Mai bine să facă puşcărie
pentru întoarcerea noastră în Israel!