Ludmila Ulitkaia - Imago

ajungeau până la Danilovî Gorki, nu exista drum pentru ele, trebuiau trase cu
tractorul.
Când se apropie data plecării, Nikolai Mihailovici îl întrebă pe Boris:
— Vă gândiţi să iernaţi aici?
Cu toată liniştea netulburată din ultimele două luni, Boris avea cât de cât în
minte ce va urma, aşa că răspunsul veni imediat:
— Mi-e frică, Nikolai Mihailovici. Nu de miliţie, de cuptor mi-e frică, de
izbă, trebuia să aflu că ele există când eram mic, acum e prea târziu să mă-nvăţ
cu ele.
— Da, aşa-i. Tatăl nostru a fost preot de ţară, toată copilăria ne-am
petrecut-o în izbă. Nu-s lucruri complicate de ştiut, dar trebuie să le ştii totuşi.
Nikolai Mihailovici îşi scărpină barba rară, se gândi o clipă şi-i făcu o
propunere:
— Vilegiaturiştii au plecat de la baba Niura, anul ăsta ea şi-a cam pierdut
puterile. Dumneavoastră, Boris, puteţi s-o faceţi să şi le recapete. Mă-nţeleg
eu cu ea. S-o ajutaţi să iasă din iarnă cu bine. Trec pe aici în decembrie. Dacă
dă Domnul, totul o să se aranjeze.
Se adresau unul altuia după formula stabilită deja – dacă îşi spuneau pe
nume, se adresau cu „dumneavoastră“, dacă se adresau cu patronimicul, atunci
se tutuiau.
Muratov îi încredinţă lui Nikolai Mihailovici două misiuni de îndeplinit. Să
meargă la el acasă seara, fără să se anunţe la telefon sau în vreun alt fel, să
ducă o scrisoare şi să nu dezvăluie locul unde se află. În plus, să-l vadă pe
prietenul lui, Ilia, să-i transmită salutări şi să-i spună doar atât: „înainte“, şi el
va şti ce să facă în continuare.
Îi mai ceru ca, înainte să revină în sat, să mai treacă o dată pe la Ilia şi să ia
de la el nişte bani, jumătate din sumă s-o ducă familiei şi cealaltă jumătate să
i-o aducă lui. Cât despre bani, nu ştie câţi vor fi, poate mulţi, poate puţini,
poate deloc…
Nikolai Mihailovici îndeplini totul întocmai chiar în prima săptămână după
întoarcerea la Moscova.
Muratov se mută la Niura. Bătrâna era adusă de spate, avea faţa strâmbă,
degetele chircite şi palmele uriaşe, deformate, şi le ţinea în faţă, părea că duce
mereu ceva cu ele, ba o cană, ba o strachină. Nu şi le putea dezdoi, lucra cu
ele de ziceai că sunt doi cleşti.
Îl acceptă în casă pe Muratov, nu ceru bani, ci vodcă. Mare pişicheră baba
Niura, îi plăcea grozav să bea câte puţin, nu mult, şi să se veselească. Se