Ludmila Ulitkaia - Imago

Terminară de băut a doua sticlă. Vinul era foarte bun.
Pe urmă gazda îşi conduse oaspeţii la uşa de la intrare şi ieşi cu ei pe
peronul din faţa casei.
Nu mai era nici ploaie, nici zăpadă, nici vânt. Se aşternuse liniştea. Scăzuse
temperatura. Totul – asfaltul, pereţii caselor, trunchiurile şi crengile copacilor
– era acoperit cu o crustă de gheaţă şi strălucea în lumina felinarelor.
— Ce bine că am trecut pe la el. Şi în general…
Sania arătă cu o mişcare imprecisă în direcţia copacilor îngheţaţi strălucind
în lumina felinarelor.
Uşa se trânti cu un zgomot neobişnuit de puternic. Liza zâmbi:
— Eşti singurul om din lume care simte când mă apucă migrenele.
— Şi tu eşti singura care simte… în general.
Şi-i puse deodată întrebarea pe care ar fi putut să i-o pună şi acum treizeci
sau douăzeci de ani:
— Spune-mi, Liza, de ce eu şi cu tine nu ne-am căsătorit? Atunci, când eram
tineri?
— Chiar nu ştii?
— Bănuiesc… Grasul de Boris…
— Nu mă aşteptam la asta de la tine! Ce are a face aici Boris? M-a părăsit
după doi ani pentru o prietenă de-a mea, şi totul s-a terminat. În ce priveşte
căsătoria cu tine, ar fi fost o legătură de sânge. Egiptenii au rezolvat-o demult,
dar în lumea noastră surorile şi fraţii nu se căsătoresc între ei. Nici verii
primari. Noi suntem veri de-al treilea, dar tot rude suntem. Anna
Aleksandrovna şi bunicul erau rude de gradul doi. Erau prea aproape.
— Nu, Liza, nu. Nu despre asta e vorba. Bunica l-a iubit mult pe cel de-al
doilea soţ al ei, actorul care a murit în lagăr. A fost o căsnicie fericită, aşa
cred. În general, n-am prea întâlnit căsnicii fericite. Îţi aminteşti de Ilia şi
Olga? Ce groaznic s-a terminat. Miha şi Aliona… şi mai rău. Ce suflet ales
avea băiatul ăsta.
— Pe toţi i-a ucis puterea sovietică. Cumplit, zise Liza şi faţa i se crispă.
— De ce pe toţi? Aliona trăieşte, pare-se. S-a măritat cu un pictor, lituanian
sau leton. Duce o viaţă liniştită undeva în ţările baltice. Şi nu-i vorba de
puterea sovietică. Oamenii mor indiferent că e puterea sovietică sau altă
putere. Gata, la ce bun să ne gândim la asta? E din ce în ce mai mult trecut şi
tot mai puţin viitor, zâmbi el. Trecutului sau viitorului?
Liza zâmbi şi ea:
— Da, voiam să-ţi spun de ce nu-mi place Eschenbach. Nu fiindcă are un alt