Ludmila Ulitkaia - Imago

— Cine să fie ajutat, dacă nu fetiţa asta?
— Nu-i aşa de simplu, Olga. Habar n-ai cum e organizat totul. Sigur că bani
sunt, în special pentru nevoile deţinuţilor politici şi pentru cei proaspăt
eliberaţi. Trebuie mai întâi să ai aprobare de la Clasic 58 .
— Cum adică? Trebuie întrebat pentru fiecare sumă?
— Nici chiar aşa. Din câte ştiu, nu e nevoie de aprobare pentru distribuirea
regulată a pachetelor, să zicem, a alimentelor şi pentru lista întocmită aici, dar
dacă intră cineva peste rând, atunci trebuie confirmare.
— Aici cine hotărăşte?
— Cine? Slava, Andrei, Vitia, n-are importanţă. Oamenii se schimbă, dar
treaba merge. Pentru ajutor individual, cum e cazul ăsta, trebuie cerută
aprobarea de fiecare dată.
— Crezi că n-o să i-o dea unui copil?
— De unde vrei să ştiu? M-ar mira să vrea Clasic să ajute un marxist. Nu-i
poate suferi pe comunişti. Pe de altă parte, e fiica unor deţinuţi politici, nu-i
aşa?
— Bineînţeles. Trebuie ajutată. Mi-e milă de fetiţă. E tare neîngrijită,
înfometată, îi dă carne căţelului, ea nu-şi permite…
Spre seară apăru Marina. Aduse un tort Praga.
„Rămăşiţă a educaţiei de acasă“, califică Olga gestul Marinei.
Mai băură câte un ceai, apoi Marina plecă să se schimbe pentru călătoria cu
trenul. Când ieşi din camera de baie, Olia era cât pe ce să leşine. În loc de
vestuţa prăpădită, avea pe ea un impermeabil de culoare deschisă, în picioare
ghetuţe cu tocul înalt. Ochii daţi cu rimel – parcă pleca la chef, la căminul de
la periferie.
— Nu m-aţi recunoscut? Nici ei nu mă recunosc. Am verificat de o mie de
ori. Umblu special în otrepele astea, sunt obişnuiţi să mă vadă în zdrenţe. Nu
se mai uită la mine când mă schimb. Pot lăsa vestuţa la dumneavoastră un
timp?
Îşi vârî în rucsac vesta mototolită şi sandalele scâlciate, unisex, apoi îl puse
sub cuier.
— Să te conduc la gară, Marina, ce zici? o întrebă Ilia.
— Nu, ar fi o greşeală. De ce să le fac asemenea cadouri?
Clătină din cap şi părul i se despărţi în două. Îşi trecu degetele desfăcute
pornind de la frunte spre creştet, apoi şi-l prinse cu o baretă. O şuviţă îi căzu
pe nas. O suflă mişcându-şi capul.
Ilia o privea uimit: era doar o puştancă, dar mintea-i mergea brici…