Ludmila Ulitkaia - Imago

ca un pulover de lână spălat de curând, şi sub bărbie parcă are o guşiţă.“
— Noi doi, Ilia Isaievici, începu pe un ton grav Anatoli Aleksandrovici,
fără nici un fel de introducere, avem un domeniu de interes comun.
Făcu o pauză enervantă, crezând că Ilia o să întrebe imediat care e domeniul
acela.
Ilia înghiţi momeala, dar o scuipă imediat:
— Nu cred.
— Ba da, ba da. Colecţiile. Nu vorbesc de colecţia cu futurişti care merită
toată lauda. Am în vedere istoria. Da, da, istoria contemporană. Sunt de
profesie istoric, am temele mele preferate, dincolo de limitele istoriei
contemporane, mergând până la istoria cea mai nouă!
Ilia îşi simţi capul greu, pulsul îi bătea la ceafă şi chiar în ochi, ceva i se
zbătea înăuntru: e vorba despre Miha, despre revista scoasă de el şi de Edik.
Şi poate despre Cronică?
Uită într-o clipă că trebuie să facă pe prostul, asta era intenţia lui. Amândoi
îşi aprinseră în acelaşi moment câte o ţigară bulgărească Solnţe, fără filtru.
— Acelaşi domeniu de interes, aceleaşi gusturi, zâmbi satisfăcut Cibikov,
punând pachetul lui de ţigări alături de cel al lui Ilia.
— În privinţa gusturilor, da, asta-i marea problemă! pară lovitura Ilia şi se
simţi mai bine.
Era mulţumit de sine: replică dată fără să ţină seama de celălalt şi puţin
obraznică.
— Cine ştie?… oftă kaghebeşnicul. Vezi, eu am grad şi funcţie, aşa încât
munca operativă e în afara intereselor mele. Şi tocmai mie mi-au pus pe birou
materialele confiscate de la dumneata.
„Trebuie să fie colonel, nu mai jos“, încercă să ghicească Ilia.
— Am citit cu mare interes lucrările dumitale de când erai foarte tânăr. Nuţi
ascund că istoria cu „liurşii“ m-a emoţionat. Ai avut noroc într-o oarecare
măsură, fiindcă vremurile erau mai blânde şi studiile aprofundate de literatură
nu te-au dus în locurile unde se mânuiau târnăcopul şi lopata, şi nu stiloul şi
pana de gâscă. Dar toate protocoalele întâlnirilor „liurşilor“ din 1955 până în
1957, fotografiile, referatele, compunerile… toate astea sunt muncă de istoric
şi arhivar, nu pot să nu apreciez că sunt făcute de un copil, de un şcolar.
Extraordinară muncă! Şi profesorul dumitale? Ce figură luminoasă! Ne ştim
puţin din tinereţe. Continui să te întâlneşti cu el, cu colegii de clasă?
— Practic, nu, respinse Ilia lovitura, sau mai degrabă trimise o minge
micuţă.