Ludmila Ulitkaia - Imago

străinătate, din cauza căruia fusese exmatriculată. Şi uite că-n jurul lui Ilia se
adunau oameni de felul ăsta, deosebiţi. Nu erau toţi scriitori. Dar fiecare avea
personalitatea sa, avea preocupări bizare şi cunoştinţe rar întâlnite în domenii
total inutile în viaţa normală: o doamnă în vârstă cu pipe din spumă de mare,
unul şchiop, care se ocupa cu un fel teatru inexistent, un pictor de la marginea
oraşului care picta gropi de gunoi şi garduri, un cercetător care studia
obiectele zburătoare neidentificate, unul care se ocupa de horoscoape, un
traducător din limba tibetană… Şi toţi, în afară de doamna cu diamante, erau
paznici, liftieri, hamali, secretari literari fictivi în slujba vreunui scriitor,
paraziţi pripăşiţi pe lângă soţiile şi mamele care lucrau, leneşi care creau
ceva muncind fără preget, pierde-vară, paria, periculoşi şi fascinanţi. Nu era
clar dacă ei refuzau să muncească la stat sau dacă statul nu voia să aibă de-a
face cu ei…
Primul la care a dus-o Ilia pe Olia a fost Artur Koroliov, poreclit Regele
Artur, marinar la pensie. Locuia la Tarasovka, într-o casă mare, căzută într-o
rână, cu cuptor, cu fântâna aproape de poartă şi cu closetul din scânduri în
fundul curţii. Poarta avea un lacăt ruginit, şi Ilia bătu mult timp în placa de fier
care o susţinea pe dinăuntru. În sfârşit, în pragul casei apăru o matahală de
bărbat, era chel, avea pe el o tunică ofiţerească neagră. Fără să se grăbească,
mergând legănat ca marinarii, el ajunse la poartă, o împinse cu degetul şi ea se
deschise imediat. Îi întinse lui Ilia o mână ca lopata, fiecare deget arătând ca
un morcov uriaş, galben-rozaliu, de parcă venea de la spălat rufe. Olia nu mai
văzuse până atunci un asemenea om neobişnuit. Se uită mai de aproape la el,
faţa lui arăta ciudat: nu avea sprâncene. Era ars de soare, avea culoarea pe
care o au ţăranii, până şi chelia îi era bronzată. Avea o voce puternică de bas,
dar râsul îi era subţirel, de parcă venea din gâtul altuia. Abia dacă se uită la
Olga, nu-i dădu nici o atenţie. Nu-şi spuse nici măcar numele. Olga rămase
perplexă – cât de needucat era! Şi culmea, fusese ofiţer de marină!
Intrară, stăpânul casei intră primul. Cu cizmele de cauciuc vietnameze – ude
de la zăpada dezgheţată! Un original! Casa se potrivea cu el, era plină de praf,
ticsită de vechituri. De cum intrară, auziră zgomote de tot felul făcute de focul
care ardea în cuptor, de şoarecii pitiţi în găurile din perete, de cărţile vechi,
erau munţi de cărţi peste tot, unele îngrămădite în baloturi, în pachete. Cărţi pe
podea, pe masă, pe bancul de lucru instalat tot aici, în cameră.
Ilia îşi dădu jos de pe umăr rucsacul de turist şi scoase din el o sticlă de
vodcă. Stăpânul casei se aşeză într-un fotoliu, ale cărui braţe erau înfăşurate în
pânză, şi se uită dezaprobator la sticla de vodcă. Ilia îi surprinse privirea.