Ludmila Ulitkaia - Imago

Toţi suntem orfani
Vai şi amar de aşa înmormântare tristă. Şi asta nu din cauza lacrimilor şi a
hohotelor de plâns, nici din cauza durerii şi a jalei. Dimpotrivă: nimănui din
asistenţă nu-i curse o lacrimă, nimeni nu se arătă îndurerat. Totala nepăsare a
celor prezenţi faţă de moartea activistei în domeniul literaturii îl impresionă
pe Arii Lvovici Bas, organizatorul funeraliilor din partea Uniunii Scriitorilor.
Din cei şaptezeci şi patru de ani ai lui, şaizeci şi-i petrecuse ocupându-se de
înmormântări. Moştenise meseria. Bunicul lui fusese şeful breslei pompelor
funebre din Grodno. Ştia să-şi facă bine treaba Arii Lvovici, îi cunoştea toate
chichiţele. Nu era numai un fin cunoscător al profesiei de cioclu, pe cale de
dispariţie, ci şi al poeziei intrinseci meseriei ăsteia.
Câţi scriitori renumiţi nu îngropase marele maestru de ceremonii – pe
Aleksei Tolstoi, pe Aleksandr Fadeev, chiar şi pe Gorki, într-o oarecare
măsură… Primele înmormântări cu pompă la care participase, nu în calitate de
şef coordonator, ci ca prim ajutor de băgător de seamă, fuseseră acelea din
1930. Atunci o întâlnise prima dată pe Antonina Naumovna. Întâlnire de
neuitat. Ah, de neuitat!
În ziua aceea de aprilie, pe la amiază, primise ordin prin telefon să meargă
să ia măsurile unuia care se sinucisese. Se duse în pasajul Hendrikov, dar nu
nimeri la adresa bună. Celebrul poet 40 îşi trăsese un glonţ în cap într-un alt loc,
în pasajul Lubianka, unde îşi avea biroul. În pasajul Hendrikov, în locul
mortului, dădu peste trei persoane cât se poate de vii: doi bărbaţi de la OGPU
şi această Antonina, un fel de scriitoare.
Bărbaţii smulgeau hârtiile de pe masă, şi ea scria ceva. Bărbatul cu păr
negru, bogat, îl fulgeră pe Arii cu privirea lui obraznică de ţigan: afară! Arii,
mai mult mort decât viu, coborî scările în goană şi abia când ajunse jos îşi
veni în fire. Meseria îl învăţase să nu-i fie frică de morţi. Îi era frică de cei
vii. Două ore mai târziu aduseră mortul, îl urcară pe targă la etajul trei, şi
numai atunci când cei trei ieşiră din clădire, încărcaţi cu două serviete pline
de documente, urcă şi Arii.
Câteva persoane stăteau pe coridor, între ele erau două femei, una tare
plânsă. Uşa de la cameră era dată de perete, lângă uşă doi bărbaţi se certau.
Motivul era sigiliul pe care unul din ei tocmai îl scotea de pe uşă, în vreme ce
al doilea îi ţinea o lecţie de purtare:
— Tu răspunzi, nu eu. Odată ce au sigilat, înseamnă că aici nu se intră.