Ludmila Ulitkaia - Imago

— Annei Aleksandrovna îi e rău… Salvarea… Îi e foarte rău… bălmăji
tulburat Miha.
Sania se repezi în cameră, Maria Solomonovna îl urmă clătinându-se ca o
raţă.
Cincisprezece minute mai târziu, până să vină doctorii, sună Vasili
Innokientievici. Era telefonul lui obişnuit cu „ce mai faci?“, care o irita puţin
pe Anna Aleksandrovna. El veni în fuga mare. Era sfârşitul dragostei lor de o
viaţă, care durase şaizeci de ani, cu întreruperi din cauza căsătoriilor şi
pasiunilor Niutei. El, a cărui dragoste ea i-o respinsese de nenumărate ori şi la
care se întorsese mereu în momentele cele mai grele din viaţa ei – când îi
arestaseră şi-i omorâseră soţii şi amanţii – el îşi înmormânta acum marea lui
dragoste, de data aceasta fără speranţa că iubirea va mai putea să renască
vreodată. Pentru totdeauna.
Ilia, care trecea rar pe la ei, ajunse cam în acelaşi timp cu Vasili
Innokientevici. Aşa că până să vină medicii să constate decesul, lângă trupul
cald încă al Niutei se adunaseră persoanele la care ea ţinea cel mai mult. Doar
Nadejda Borisovna lipsea – înnopta într-o casă de vacanţă închiriată, care nu
avea telefon. Află de moartea mamei abia a doua zi dimineaţa.
Trupul neînsufleţit fu transportat pe înserate, şi băieţii, mari acum, rămaseră
toţi trei, uniţi parcă într-o singură fiinţă: cu aceleaşi gânduri şi sentimente, cu
aceleaşi amintiri, la fel de tulburaţi, la fel de nemângâiaţi. Ilia, în prezenţa lui
Sania şi a lui Miha, îşi deschise ochiul închis de obicei, al treilea, sau al
patrulea, sau ce era acolo, organul căldurii umane şi al compasiunii, şi uniţi
într-o singură suflare, toţi trei simţeau aceeaşi durere.
Înmormântarea arăta ciudat de pestriţă. Descoperiseră testamentul în care
Anna Aleksandrovna dădea indicaţii precise cum şi unde să fie înmormântată.
Cerea ca slujba de înmormântare să se facă la biserica Petru şi Pavel de lângă
Iauzkie Vorota.
Era lume multă, şi toţi oamenii aceştia îi abătură atenţia lui Sania de la
bunica sa, care îşi dormea somnul de veci ca o insulă albă într-o mare de
oameni cerniţi.
În afară de cei apropiaţi, veniră şefii de la Academie – uniforme cu epoleţi
albaştri la care nu te aşteptai. Veniră şi elevii. În anii aceia nu mai erau
chinezi, ci cubanezi şi africani. Anna Aleksandrovna îi învăţa limba rusă.
Aduseseră o coroană din crengi de brad cu panglici negre şi roşii, care nu-i
plăcu deloc lui Sania.
Lângă sicriu, la căpătâi, stătea Vasili Innokientievici cu faţa încremenită şi