Ludmila Ulitkaia - Imago

din acelaşi aluat ca Nadia, toată numai carne, că purta acelaşi harnaşament din
elastic, un portjartier de care erau prinşi ciorapii. Era chiar o nelegiuire să
gândeşti aşa. Sania înlătură orice urmă de îndoială: îngerii nu poartă sutien şi
portjartier de elastic, asta-i sigur.
Se înşela amarnic. Îngerul purta bine-mersi toate dichisurile astea şi nu-i era
străină nici forţa dezlănţuită a naturii descoperită de Sania în cămăruţa
portarului. Încetul cu încetul, dar cu paşi siguri, se închegă povestea de
dragoste dintre Liza şi un tânăr violonist, student la Conservator, provenind
dintr-o familie de muzicieni. Grasul de Boris, arătând ca un urs, cu faţa roşie
şi părul negru, zburlit, îi căzu cu tronc Lizei – să nu-ţi vină să crezi! Poate că
numele bunicului său, înscris pe placa de marmură din foaierul sălii mici a
Conservatorului, adăuga ceva la farmecul lui. Abia după patru ani, puţin
înainte de nunta Lizei, Sania află despre relaţia lor şi se îmbolnăvi de-a
dreptul: tot amestecul acesta de senzualitate în relaţia dintre un bărbat şi o
femeie îi amintea de gustul scârbos al celor petrecute în cămăruţa portarului şi
se afla în totală contradicţie cu lumea atât de pură a sunetelor. Şi ce legătură
aveau toate astea cu Liza? Cânta din ce în ce mai bine, anii de ucenicie
trecuseră, avea acum un sunet al ei, o intonaţie proprie. Ea şi grasul de Boris?
Nu era vorba de gelozie, de nedumerire mai degrabă…
Cu două săptămâni înainte de căsătorie, ei interpretară în duo nişte sonate
pentru vioară şi pian ale lui Mozart. Sania stătea în sala pe jumătate goală şi
suferea: cunoştea bine sonatele, simţea că sunau fals cele două părţi – nu se
ajutau între ele, nici o armonie între voci, o ignorare reciprocă alarmantă. Nici
un fel de comuniune sufletească. Îl ura pe Boris, pe mărginitul ăsta egoist şi
îngrozitor de vanitos. Nu, nu trebuia ca Liza să se mărite cu el!
Ieşi din sală fără să dea florile. Aruncă în pubela aflată în apropierea statuii
lui Ceaikovski cele trei garoafe roşii, învelite în hârtie albă, vârâte în mâneca
paltonului.
Masa de nuntă era pregătită doar pentru câţiva intimi, arăta modestă şi
îmbelşugată în acelaşi timp. O mână de invitaţi, rude, prieteni apropiaţi.
Douăzeci şi patru de persoane cu totul şi tot atâtea piese din serviciul de masă
rămas întreg, reprezentând cadoul de nuntă al bunicilor lui Boris.
Bunicul Grigori Lvovici, cunoscut violonist şi pedagog, atârna în ramă,
lângă portretul bunicii Eleonora la tinereţe, pictat de Leonid Pasternak.
Bunicul murise acuzat de cosmopolitism, iar bunica, cântăreaţă din vremuri
trecute, supravieţuise şi cosmopolitismului, şi soţului, şi fiului, şi acum
conducea cu mână de fier gospodăria organizată după toate regulile vieţii