Ludmila Ulitkaia - Imago

mondene – nimeni n-o făcea mai bine decât ea.
Masa strălucea ca aisbergul în lumina soarelui, strălucea argintăria frecată
bine de tot, cristalul pocalurilor trimitea ocheade, feliile străvezii de peşte şi
brânză aşteptau culcate pe platouri rotunde şi ovale. Bunica era în stare să
hrănească o mulţime de oameni cu cinci pâini, întocmai ca Învăţătorul celebru,
fiindcă ştia să taie bucăţile în felii foarte subţiri. E adevărat că nu rămâneau
niciodată resturi. Mâncare era întotdeauna puţină, în schimb, multe vase.
Tinerii însurăţei apărură în ţinută de concert – Boris în smoching, Liza în
rochie galbenă ca paiul, din dantelă, care îi stătea oribil.
Printre invitaţi se numărau şi patru muzicieni, cei mai buni din această parte
a lumii, împreună cu soţiile lor. Cupola cheală a marelui pianist răspândea
lumină, marele violonist şedea cu corpul moale, revărsat pe jumătate de
fotoliu. Instrumentista numărul cinci în orchestră, tot un geniu al muzicii –
singura neînsoţită, nu s-a măritat niciodată –, şi-a pus pe masă, lângă
porţelanurile strălucitoare, geanta ruptă, din care se iţea gâtul verde al unei
sticle cu chefir. Marele violoncelist, prieten intim al răposatului stăpân al
casei, se scobea între dinţi cu un chibrit rupt. Dirijorul celebru, dar nu chiar
mare, molfăia din buzele subţiri, cercetând ce conţineau platourile,
prefăcându-se că nu observă privirea ameninţătoare a soţiei. Dacă nu puneai
la socoteală tânăra familie, în grupul celor care nu aveau de-a face cu muzica
se număra perechea vecinilor de la ţară, unde îşi aveau casele de vacanţă –
chimistul academician cu soţia. Eleonora Zorahovna, un geniu al relaţiilor
mondene, era contrariată că tocmai o sunase soţia marelui compozitor ca s-o
anunţe că ei nu pot veni.
Compoziţia secolului, imaginată de ea, era zădărnicită.
— Déjà-vu… îi şopti Anna Aleksandrovna nepotului. Acum cincizeci de ani
am fost la nunta Eleonorei. În aceeaşi locuinţă… În 1911.
— Cu aceiaşi invitaţi? întrebă zâmbind Sania.
— Aproximativ. A fost Aleksandr Nikolaievici Skriabin. Tocmai sosise din
străinătate.
— Skriabin? Aici?
— Da, a venit, spre deosebire de Şostakovici, care n-a catadicsit. Toţi îl
iubeau pe Grigori Lvovici, pe Eleonora – nimeni.
— Cine a mai fost?
— Leonid Osipovici şi Rozalia Isidorovna Pasternak. 45 Minunată pianistă,
Anton Rubinstein a remarcat-o pe când era fetiţă. Cerc închis. Rude, prieteni,
profesionişti… Am fost în casa lor la vârsta ta, ba nu, eram mai tânără,