Ludmila Ulitkaia - Imago

din secolul al XIX-lea, risipiţi în toate părţile, se înrudeau mai toţi între ei.
Câteva clanuri erau strâns legate între ele, lumea lor arăta ca o familie cu
incredibil de multe ramificaţii. În scrisorile publicate până la revoluţie figurau
constant mărturii ale unei uimitoare încrengături, şi toate aceste legături, la un
loc cu disputele şi scandalurile din familii, cu mezalianţele lor, se transformau
în ceva mult mai viu decât o simplă cronică de familie. O Biblie rusească, iată
la ce-l ducea gândul pe Viktor Iulievici.
Ca Gulliver în ţara liliputanilor, el era ataşat trup şi suflet de pământul fertil
al culturii ruse, şi firele cu care era legat ajungeau la elevii lui, le formau
gustul, îi obişnuiau cu hrana din cărţi, prăfuită şi efemeră.
Pe strada Gorki, profesorul trecu, însoţit de băieţi, prin faţa celui mai bun
magazin de produse alimentare, Eliseevski, şi le povesti despre Zinaida
Aleksandrovna Volkonskaia, proprietara casei cu înfăţişare de palat, până în
momentul când clădirea avea să fie restaurată.
— Aici era salonul literar cel mai vestit din Moscova, aici venea toată
lumea bună. Erau invitaţi scriitori, pictori, muzicieni, profesori. Şi Puşkin
venea aici. Am găsit nu demult la bibliotecă un document interesant, un denunţ
al colonelului Bibikov, în care scria negru pe alb: „Îl urmăresc în măsura
posibilităţilor pe scriitorul P. Casele pe care le frecventează cel mai des sunt,
în principal, casa prinţesei Zinaida Volkonskaia, casa prinţului Viazemski,
casa fostului ministru Dmitriev şi casa procurorului Jihariov. Discuţiile se
învârt în mare parte în jurul literaturii“. Pricepeţi ce înseamnă asta?
— Da’ ce-i de neînţeles? Era urmărit, reacţionă primul Ilia.
— Chiar aşa. Fiindcă există întotdeauna oameni care „se-nvârt în jurul
literaturii“. Aşa ca noi. Şi există colonei Bibikov care au ordin să-i
supravegheze. Da, aşa-s vremurile…
Părea că nu spune nimic important, dar mereu vorbele lui erau pe muchie.
Ştia de multă vreme că trecutul nu era mai bun decât prezentul. Şi de altfel…
Oricare ar fi epoca, trebuia să fugi din ea, să te desprinzi, să n-o laşi să te
înghită.
— Literatura e singurul lucru care ajută omul să trăiască şi-l face să se
împace cu timpul său, îi învăţa Viktor Iulievici pe elevi.
Toţi se grăbeau să-l aprobe.
Numai Sania era puţin descumpănit: cum rămânea cu muzica?
Când asculta cu atenţie muzica lui Mozart sau a lui Chopin, simţea că, în
afară de literatură, exista şi o altă dimensiune către care îl îndrumau, fiindu-i
alături, fie bunica, fie Liza, fie profesoara particulară, Evghenia Danilovna.