Ludmila Ulitkaia - Imago

şi nu ştie cum să iasă din încurcătura cu mormântul.
Trecu o săptămână, trecu a doua, şi Kostia nu-şi găsi timp să plece, era
ocupat până peste cap, în plus, fu nevoit să-şi mute familia la soacra lui, la
Opaliho, să-şi petreacă acolo vara. Lena era nervoasă ca întotdeauna când
trebuia să facă bagajele şi să se pregătească de plecare, o apuca groaza, nu se
ştie de ce, când auzea de călătorie, chiar şi de una neimportantă.
Abia la începutul lui iunie, după ce şi-a mutat familia la casa de vacanţă, a
plecat în sfârşit la tuşa Paşa. A ajuns la Zagorsk, a admirat cupolele mânăstirii
Serghieva Posada şi s-a dus la adresa indicată, dincolo de calea ferată.
Satul era de mult timp integrat în oraş, strada se numea Podvoiski sau
Voikovski. Pe o latură a ei se înălţau din gropile făcute pentru fundaţie
viitoarele blocuri cu patru etaje, ridicate deocamdată până la primul etaj. Pe
partea cu numere fără soţ lucra un excavator. Căsuţele erau atât de dărăpănate,
încât era de ajuns ca bena excavatorului să le lovească o dată, ca ele să se
prăbuşească. Casa cu numărul 19 era întreagă, aştepta să-i vină rândul. La
numărul 17 munceau de zor excavatoristul şi coechipierul său. Camionul
încărcat cu moloz tocmai pleca.
Casa cu numărul 7, după cum indica adresa expeditorului scrisă pe plic, nu
mai exista.
Kostia se aşeză pe buturuga unui copac tăiat nu de mult, chiar în faţa casei.
În noul cartier copacii se tăiau ca să nu strice priveliştea şi să nu-i împiedice
pe constructori.
„Am ajuns prea târziu. Ieri sau alaltăieri, excavatorul ăsta a scormonit
pământul şi a dezgropat oasele străbunicului, le-a descărcat în bena camionului
şi acum şi-au găsit odihna la groapa de gunoi a oraşului. Şi asta pentru
totdeauna. Ce ruşine… N-o să mi-o iert niciodată. Ce-am aşteptat atâta vreme?
Şi mama, înainte să moară, m-a rugat s-o incinerez şi să-i împrăştii cenuşa pe
mormântul lui Ilia… Nici asta n-am făcut. Dar unde-i Münchenul ăsta? Unde-i
groapa aia? Dragostea pentru mormintele părinţilor… Oasele bunicului la
groapa de gunoi… Ce poveste rusească… Da, aşa suntem noi…“
Chelălăielile unor căţei îi întrerupseră gândurile. Se întoarse speriat,
fiindcă amărăciunea din suflet îl obosise prea mult ca să reacţioneze normal.
Pe iarba tânără se hârjoneau doi căţei aproape adulţi. Unul dintre ei avea un os
mare, abia îl ţinea în gură, celălalt încerca să i-l ia şi-l împingea cu botul în
coastă.
Osul era ros de mult, nu mai era hrană, ci jucărie.
Kostia stătea pe buturugă şi plângea de ruşine, înfuriat pe el însuşi.