Ludmila Ulitkaia - Imago

înţeleagă:
— Acum eşti mai liber decât cei care încearcă să devină muzicieni. Te
invidiez un pic…
— Şi eu pe tine, recunoscu Sania.
Mergeau împreună la Conservator: Anna Aleksandrovna cu Sania, Liza cu
bunicul; îi însoţea ba o prietenă a bunicii, ba vreo nepoată sau altă rudă.
Uneori, când avea puţin timp liber, venea tatăl Lizei, Aleksei Vasilievici, şi el
tot chirurg ca Vasili Innokientievici. Se vedea cât de colo că aveau un aer de
familie, care-i făcea să semene între ei: faţă prelungă, frunte înaltă, nas
caucazian subţire şi coroiat. De altminteri, părea că toţi cei care frecventau la
vremea aceea Conservatorul se înrudeau între ei sau, în orice caz, că toţi se
cunoşteau. Formau un grup foarte special, pierdut în marea masă a orăşenilor –
ca un fel de ordin religios, o castă închisă, poate chiar o societate secretă…
La început de an se întâmplară tot felul de evenimente.
Veni tatăl lui Ilia, Isai Semionovici, de la Leningrad. Apărea de două-trei
ori pe an, aducea întotdeauna cadouri. Anul trecut venise cu un dar frumos – o
trusă de desen nemţească, dar, în afară de faptul că era frumoasă, nu folosise la
nimic. De data asta aduse un aparat de fotografiat FED-S, fabricat înainte de
război, meşterit de mâinile băieţilor din cooperativa de muncă Dzerjinski,
copiat întocmai după aparatul german Leika. Tatăl ţinea mult la aparatul vechi
– în război fusese corespondent de front şi-l luase cu el peste tot, timp de
aproape trei ani – şi acum i-l dărui unicului său fiu, născut dintr-o legătură de
dragoste din tinereţe cu Maşa, femeie nici arătoasă, nici tânără. Maşa nu
aştepta nimic de la el, nu-i pretindea nimic, îşi iubea băiatul fără să facă mare
tam-tam, se bucura că Isai nu l-a abandonat, că-i trimitea bani din când în
când, ba sume mari câteodată, ba nimic o lungă perioadă de timp. Îi refuza cu
îndărătnicie fostului iubit mângâierile, întreţinându-i treaz interesul pentru ea.
Era zâmbitoare, îl trata cu plăcinte, îi pregătea patul cu cearşafuri scrobite, se
ducea la micul divan unde dormea copilul şi se culca alături, cu capul la
picioarele lui. Isai era din ce în ce mai uimit şi se gândea tot mai mult la ea.
Îi părea puţin rău că se despărţea de aparat, dar trecu peste dragostea lui
pentru obiectul util şi devotat – sentimentul vinei pentru băiatul abandonat
atârna mai mult în balanţă. Avea şi aparate mult mai bune. Mai avea şi familie,
şi două fiice dragi, care nu erau deloc interesate de tehnica fotografică, în
vreme ce puştiul sărise în sus de bucurie văzând cadoul. Tatăl era supărat pe
viaţa asta în care totul era pe dos, şi-n locul Maşei celei blânde, pe al cărei
chip fără sare şi piper se zărea totuşi un fel de drăgălăşenie, se pricopsise cu