Ludmila Ulitkaia - Imago

ceva ce nu era prea bine precizat în capul lui. Vizitele la muzee l-au
impresionat până şi pe Ilia, care părea să nu fie aplecat spre artă, ci mai
degrabă spre tehnică. Numai Sania, deprins cu locurile, trecea dintr-o sală
într-alta şi din când în când dădea câte o replică nu prietenilor, ci bunicii, de
unde se vedea că se simţea în elementul lui la muzeu, aşa cum se simţea şi la
conservator.
Miha prinse drag de Anna Aleksandrovna. Pentru toată viaţa, până la
moartea ei. Ea îl vedea ajuns în viitor un bărbat dintre aceia care-i plăcuseră
întotdeauna. Băieţaşul era roşcovan, era poet şi-n săptămâna aceea chiar
şchiopăta uşor, după ce se rostogolise cu patinele noi, întocmai ca poetul
aproape genial de care Anna Aleksandrovna fusese îndrăgostită în taină la
treisprezece ani… Modelul-etalon, bărbat în toată firea, avusese odinioară o
aureolă de luptător şi de martir, se bucurase de mare succes la începutul
secolului XX, dar n-o băgase în seamă pe domnişoara îndrăgostită şi lăsase o
urmă adâncă undeva în substratul freudian al psihicului fetei: aveau să-i placă
în viaţa ei lungă bărbaţii roşcovani, emotivi, plini de strălucire.
Ea îl privea pe Miha şi zâmbea – da, micuţul e de acelaşi soi, timpul însă îi
desparte… Şi e o încântare să-i prinzi privirea exaltată.
Fără să-şi dea seama, Miha era părtaş la dragostea ei. Începând din iarna
aceea, el deveni oaspete obişnuit în casa familiei Steklov. În camera mare, cu
trei ferestre şi cu încă o jumătate de fereastră, împărţită în două de un paravan,
cu tavanul foarte înalt, bogat ornamentat, împărţit şi el în două, stăteau
îngrămădite cărţi nemaipomenite, multe în limbi străine. Era şi o pianină
mereu pregătită de luptă, cu muzica ascunsă înăuntru. Din când în când,
ajungeau la el plutind mirosuri neobişnuite, înnebunitoare, de cafea adevărată,
de ceară de parchet şi de parfum.
„Cu siguranţă că exact aşa era în casa părinţilor mei“, se gândea Miha. Nuşi
amintea de ei: mama murise în bombardamentul ultimei garnituri de tren,
plecată din Kiev spre est, la 18 septembrie 1941, când nemţii se apropiau de
Podol. Tatăl murise pe front, fără să ştie că mama îşi pierduse viaţa şi că fiul
lor supravieţuise.
În realitate, casa părinţilor lui nu semăna deloc cu casa lui Sania Steklov, şi
abia la douăzeci de ani Miha avea să vadă fotografia lor, păstrată printr-un
miracol după război. Arătau săraci şi urâţi, era tare dezamăgit: mama avea un
zâmbet fals pe buzele mici, închise la culoare, şi sâni ruşinos de mari, şi tatăl,
un pitic gras, avea aerul unui om înfumurat. În spatele lor se vedeau fragmente
dintr-o viaţă care nu semăna deloc cu aceea din bucăţica de salon din fostul