Ludmila Ulitkaia - Imago

un covor uriaş, se află un enorm cort verde, în faţa lui se întinde o coadă lungă,
lungă de tot, o mulţime imensă de oameni, şi Olga se aşază la rând, fiindcă
vrea cu orice preţ să intre în cortul ăsta.
Tamara, cu simţul ei mistic abia ivit, încremeni:
— Un cort?
— Ceva în genul cortului de circ, dar foarte mare. Mă uit în jur şi văd că
stau la coadă o mulţime de oameni cunoscuţi: nişte fetiţe din tabăra de
pionieri, nu le-am mai întâlnit din copilărie, profesori din şcoală, persoane de
la Universitate şi conferenţiarul nostru… O defilare în toată regula!
— Şi Antonina Naumovna?
— Da, şi mama, bineînţeles, şi bunica pe care n-am văzut-o niciodată,
numai figuri familiare – Miha, în rând cu el câţiva băieţaşi, fetiţe, Sania, Galia
cu ticălosul de bărbatu-său.
— Cum adică, şi morţii, şi viii la un loc?
— Da, bineînţeles. Şi un căţel mi se învârte printre picioare şi parcă-mi
zâmbeşte. Mă uit, o fetiţă îl ţine de zgardă. Minunată fetiţă, Marina se numea.
Am uitat cum îl chema pe căţel… Hera! Aşa-l chema! Şi mulţi alţi oameni…
Şi deodată, imaginează-ţi, departe, chiar la intrare, îl zăresc pe Ilia, el îmi face
cu mâna chiar din capătul celălalt al cozii: „Olia! Vino la mine! Hai! Ţi-am
păstrat un loc!“ Şi imediat îmi croiesc drum prin mulţime, lumea se enervează
că de ce nu stau la rând, şi mama mă întreabă de ce o iau înaintea altora. Apare
din senin un moşneag uriaş cu barbă, are o înfăţişare minunată, îmi dau seama
că e dragul meu bunic Naum, îşi roteşte mâna deasupra mulţimii, oamenii se
dau la o parte, şi alerg spre cort. Nu mai e verde cortul, străluceşte ca aurul.
Mă uit, Ilia zâmbeşte, se vede pe faţa lui că mă aşteaptă. Arată bine, e sănătos
tun, tânăr, mă aşază în rând cu el, îmi pune mâna pe umăr. Şi apare această
Oksana, şi se tot vâră în el, dar el pare că n-o vede. Nu-i nici un fel de uşă, e o
pânză groasă, în chip de perdea, cam aşa ceva, şi uite că pologul ăsta se
desface, şi de acolo se aude muzică – n-aş putea spune ce fel de muzică, avea
un parfum greu de imaginat, părea că străluceşte.
— Palatul din poveste, şopti Tamara din vârful buzelor.
— Ce spui, Brincik! Care palat? Ce dracu’ îndrugi acolo?
— Olga! se îngrozi Tamara.
— Hai, bine, nu te speria. Fie cum zici tu, palat. Oricum nu pot să explic în
cuvinte. Pe scurt, intrăm împreună acolo.
— Şi ce era acolo? murmură Tamara.
— Nimic. Atunci m-am trezit. Frumos vis, nu?