Ludmila Ulitkaia - Imago

nu se mai aude sunetul metalic al inelelor… Până şi mirosul ei a dispărut.
Traversă în pas alergător curtea casei lui Miha, trecu pe lângă casa din colţ,
apoi o luă pe bulevardul Cistoprudnîi, pe Maroseika…
— Miha orfanul, rudele, copilăria cumplită, Aliona asta străvezie,
Dumnezeule! Miroase a nebunie, se simte urletul surdomuţilor, sărmanii,
sărmanii, toţi.
Suflătorii! Clarinetul hohoteşte, flautul plânge…
Trebuie să traverseze liniile de tramvai unde se află monumentul nevăzut al
micului golan, căzut pe locul acesta acum douăzeci de ani.
Fortissimo, instrumentele de percuţie!
Alămurile, alămurile, alămurile… şi scrâşnetul frânelor.
— Bietul băiat, în palton vătuit, căciulă cu clape pentru urechi, soldăţească,
aleargă, aleargă, strânge în mână metalul rece.
Întoarcere la stânga, pe Pokrovka, spre casa-dulap.
— Degete nenorocite, degete nenorocite, sunt moarte pe vecie. Moarte
pentru vioară, pentru alto şi clarinet, pentru acordeon, armonică şi balalaica
urâcioasă. Ah, pianul!
Duo cu pian! La patru mâini! În stânga Liza, în dreapta eu. Liza atacă tema,
intru eu.
Şi imediat la dreapta, spre aripa laterală a casei. Corzile. Încep viorile.
Piano, pianissimo. Pianul dezvoltă tema, ea devine mai precisă în interpretarea
corzilor. El urcă. Şi totul se termină cu sunetul profund şi trist al violoncelului.
— Cară cu ei, unii patine, alţii sacoşe, serviete, partituri, ghete reparate şi
răsreparate de cizmar. Duc cu ei boli, necazuri, informaţii, analize, gunoaie, un
căţel, o sticlă.
Şi ajuns în faţa uşii, cu degetele puse pe singura clanţă de bronz rămasă în
toată casa, înălţă sus de tot toată muzica aceasta şi apoi dădu cu ea de pământ,
ca să se împrăştie, să se rostogolească.
— Dacă Tu exişti totuşi, Doamne, ia-mă de aici şi du-mă într-alt loc. Nu
mai pot trăi aici. Fără Niuta nu mai pot trăi aici…
Şi trecu de uşa de la intrare. Urcă la primul etaj. Intră în apartament şi se
opri. Lastocikin, ţinând în mână o tigaie enormă, al cărei mâner era înfăşurat în
ce mai rămăsese dintr-o bluză a Niutei, ieşea din bucătăria comună cu cartofii
prăjiţi în untură şi puţea groaznic.
Note
81. Clopotul, revistă înfiinţată de A. Herzen şi N. Ogariov în 1857, în emigraţie.