Ludmila Ulitkaia - Imago

alergă în galop împreună cu cerbul de pe capac pe strada Pravda, unde locuia
Aliona. Odată ajuns acolo, se îndrăgosti fulgerător. Definitiv şi irevocabil, aşa
cum i se mai întâmplase în copilărie, când intrase prima oară în casa lui Sania.
De data asta se îndrăgosti de casă, de stăpânul casei, Serghei Borisovici
Cernopiatov, de nevasta lui, Valentina, de plăcinta cu varză, de sosul
vinegretă, de „muzica oaselor“ – muzica incendiară a lui Gershwin înregistrată
pe film radiologic – pe care n-o mai ascultase niciodată. Şi mai ales de
Aliona, care, acasă la ai ei, nu mai era deloc distantă şi îngâmfată, ci
dimpotrivă, era blândă şi amabilă, adunând în ea tot farmecul feminităţii din
lume.
Se sărutară pe balcon până îi luă cu leşin, şi îmbrăţişările aiuritor de tandre
temperară dorinţa nebunească a lui Miha, stând să explodeze în momentul când
îi atinse osişorul de la cot, mâna delicată, degetele de copil, lipsite de putere.
Oamenii au talente de toate felurile, simple cum e mărul, evidente cum e oul
– pentru matematică, muzică, desen, chiar şi pentru culesul ciupercilor sau
pentru ping-pong. Cu Miha lucrurile erau mai complicate. La prima vedere, nu
avea nici un talent, în schimb, avea aptitudini excelente pentru poezie, muzică
şi desen.
Talentul său adevărat, primit din naştere, nu era limpede pentru un ochi
neavizat. Avea inimă bună, încăpea atâta compasiune în sufletul lui, era
înzestrat cu o capacitate nemăsurată şi atât de elastică de a-i căina pe toţi,
încât celelalte însuşiri ale lui păreau că se supun acestei „mile universale“.
Îşi însuşea cu mare uşurinţă şi plăcere cunoştinţele de filologie, dar
interesul său pentru deficienţele de vorbire ale surdo-muţilor venea din
adâncul fiinţei lui, din darul empatiei. Era făcut să predea literatura, dorea cu
ardoare să continue tradiţia şi se vedea deja intrând în clasă, cum făcuse
cândva Viktor Iulievici, şi recitând cele mai frumoase poezii ruseşti, lansândule
în văzduh, în eter, în cosmos… Şi îşi imagina cum câţiva băieţi şi fete,
numai câţiva, stând înşiraţi în faţa lui, prindeau din zbor sunetele şi miezul
versurilor.
Înainte să primească repartiţia, el se duse la Rink cu gândul ca profesorul
să-l ajute să fie repartizat la o şcoală pentru surzi. Dacă nu Miha, cine altul ar
fi făcut în aşa fel încât să le parvină copiilor comorile poeziei şi prozei ruse?
Iakov Petrovici îl cercetă atent din spatele ochelarilor, îl întrebă mai mult
despre viaţă decât despre profesie şi îşi zise în sinea lui că i se întâmpla
pentru prima dată ca un student la filologie să dorească să se ocupe de
surdomuţi.