Ludmila Ulitkaia - Imago

căsătorise cu o nemţoaică, îşi făcuseră împreună studiile în Elveţia, unde li se
născuse Iulius, tatăl lui Viktor. Nici genealogia mamei lui Viktor, Xenia
Nikolaevna, nu era mai puţin exotică. Tatăl ei, fiul unui polonez deportat şi al
unei fete evreice, una dintre primele felceriţe cu studii, se căsătorise cu o fiică
de popă, şi tocmai sângele ăsta preoţesc constituia partea lui propriu-zis
rusească.
De la bunicul gruzin moştenise simţul muzical, de la bunica nemţoaică,
femeie prevăzătoare, care îşi ascunsese cu grijă originea şi se declarase
elveţiancă de cum ajunsese la Tiflis în 1912, Viktor primise judecata raţională
şi o memorie grozavă, de la străbunicul evreu se alesese cu părul bogat şi cu
oasele subţiri, iar de la bunica din Vologda moştenise ochii deschişi la culoare
ai nordicilor.
Xenia Nikolaevna, mama lui Viktor, rămasă văduvă devreme, singura
urmaşă în viaţă a celor două familii dispărute în timpul revoluţiei, ştergea
conştiincios praful de pe rafturile cu cărţi, se lupta cu moliile şi uda
gălbenelele care înfloreau mai tot timpul anului pe pervazul ferestrei.
Îi rămăseseră doar două lucruri în viaţă pe care le făcea cu dragoste:
îngrijea de fiul ei şi picta basmale de mătase pentru cooperativa invalizilor.
Mai ştia să facă pârjoale şi crutoane de pus în lapte. După întoarcerea fiului de
pe front, se deprinsese repede să facă pentru Vika (aşa îi spunea când era mic,
şi numele ăsta puţin feminin se lipise de el, prinsese rădăcini) tot ce el nu
putea face cu o singură mână: tăia pâinea în felii, le ungea cu unt, când aveau
unt, îi pregătea dimineaţa crema de ras…
Ce-i lipsea cu desăvârşire lui Viktor Iulievici era mândria că aparţinea unui
anumit popor, oricare ar fi fost acela, se simţea în acelaşi timp şi paria, şi
vlăstar de viţă nobilă, iar vremurile iudeofage îl dezgustau mai ales din punct
de vedere estetic: oameni urâţi, îmbrăcaţi urât, cu purtări urâte. Dincolo de
spaţiul ocupat de cărţi, viaţa era umilitoare, brutală, în schimb în cărţi pulsau
gândirea vie, emoţia, ştiinţa. Şi cum ruptura era insuportabilă, Viktor Iulievici
se cufunda din ce în ce mai mult în literatură. Numai elevii îl mai împăcau cu
realitatea dezgustătoare.
Şi, în plus, femeile. Îi plăceau femeile frumoase. Treceau o clipă voioase
prin viaţa lui, cel mai adesea una după alta, câteodată în acelaşi timp, şi i se
păreau toate la fel de minunate.
Trebuie spus că şi femeile îl plăceau. Era frumos, până şi defectul lui fizic
le atrăgea, lucru de care Viktor Iulievici şi-a dat seama abia după un timp.
Femeile frumoase îl acceptau pe invalid nu numai pentru motivul evident că