Ludmila Ulitkaia - Imago

şi se hotărî să treacă pe la Anna Aleksandrovna. Nu avea nimic să-i ducă şi
cumpără nişte acadele pe băţ de la ţiganii care vindeau pe chei. Şi-i oferi
bătrânei prietene, în chip de buchet, mănunchiul de beţe cu acadele
strălucitoare în vârf. Ea le puse într-un pahar. Sclipeau vesele, şi Miha băgă de
seamă brusc că toată casa avea un aer vetust, bătrânesc…
Inima-i din nou acasă. Bucuria e-n zadar?
Este oare umbra casei? A grădinii? N-am habar.
Grădina-i îmbătrânită, plopii toţi s-au cam uscat!
Toată casă e-n ruină… Şi iazul s-a înglodat…
Dar câte pierderi! Frate contra frate… Ce suferinţă!
Se-apleacă… Dar nu cade… E totul mucegai, e nefiinţă.
A cui e casa? Mormanul de cenuşă? Al cui cotlon?
Bârlog e pentru cerşetorul lăsat să moară-n abandon.
Cu mâini fragile ca porţelanul bătrâna turnă ceaiul decolorat în ceştile
aproape străvezii.
— Ţi-ai adus aminte de Annenski 83 … Cât de trist este… Vezi şi tu în ce lux
ne scăldăm azi: ceai cu zahăr şi cu acadele! Sania o să apară în curând. A
promis că-n drum o să treacă pe la Gastronom. Îl aşteptăm?
Se ridică repede de la masă, scoase din bufet zaharniţa pântecoasă şi
cleştele de apucat bucăţile de zahăr…
Se aşezară în faţa ceaiului decolorat. Nici urmă de biscuiţi, turtă dulce sau
pesmeţi. Era a doua săptămână de când Anna Aleksandrovna nu mai ieşise din
casă, fiind copleşită din senin de o stare de oboseală neobişnuită. Nu-şi luase
concediu de boală, vorbise cu o prietenă profesoară care preda la Academie
cu jumătate de normă, ca s-o suplinească la cursuri. Dar trecuse deja o
săptămână, şi ea nu se simţea mai bine. I se plânse lui Miha cât de tare se
lenevise, că nu se duce la serviciu, că în casă nu-s de niciunele şi că, iată, n-
are ce să ofere la ceai.
— Mâine o să-mi mişc oasele bătrâne şi o să ies. Bun băiat şi Saniecika al
meu, o pâine n-a adus acasă, e revoltător! Să nu mai spun de Nadejda. Ah, nu
ştii marea noutate! E al doilea an de când fata mea are o legătură de dragoste,
nu mai doarme acasă, îţi dai seama? E de-a dreptul revoltător!
Ea începu să râdă, parcă vorbea despre purtarea scandaloasă a unei fete de
cincisprezece ani, şi adăugă cu sinceritatea obişnuită:
— Are de gând să se mărite. Ce prostie…
Şi faţa i se crispă.