Ludmila Ulitkaia - Imago

Iubire la pensie
O dată pe lună Afanasi Mihailovici se scula la cinci dimineaţa, şi nu la
şapte ca de obicei, se bărbierea cu o atenţie exagerată, îmbrăca lenjerie
curată. Mânca pâine cu ceai, îşi trăgea anevoie paltonul din postav gros peste
tunica veche şi îşi punea căciula cu clape pentru urechi. În hainele civile se
simţea ca un cap încoronat la un bal cu măşti. Şi aşa era, nimeni nu-l
recunoştea, nu-l saluta nici măcar paznicul din ghereta aflată la ieşirea din
satul cu casele de vacanţă.
După zăpada căzută seara, totul era curat şi proaspăt ca după o curăţenie
generală. Afanasi Mihailovici ajunse la staţia de autobuz. Nu se putea desluşi
pe orarul acoperit de zăpadă la ce oră venea următorul autobuz, şi el intră sub
copertină. Două femei aşteptau autobuzul – o soră medicală care nu-l
recunoscu şi o alta necunoscută. Se vedea totuşi că e localnică, ţărancă din sat.
El îşi întoarse capul, uitându-se în altă parte.
Afanasi Mihailovici se ducea la o întâlnire de taină cu draga lui prietenă,
Sofocika, să trăncănească şi să mârâie nemulţumit, să-şi descarce sufletul sau
ceva ce-i ţinea locul, doar au şi generalii un oarece lucru de felul ăsta, să audă
din gura ei de ce nu se simte în apele lui.
Ea avea darul să explice punându-se în locul lui. Chiar din ziua când îi
devenise secretară, în 1936, în vremea când el lucra la Comisariatul Poporului
pentru Apărare, ca genist, specialitatea sa, ea putea, în locul lui, să găsească
cuvintele potrivite, fiindcă el nu era în stare.
Sofocika nu greşea niciodată. Niciodată. Vorbea numai ce trebuia. Şi nu
vorbea ce nu trebuia. Aşa au stat lucrurile până în 1949, cu o întrerupere în
timpul războiului. După război, când l-au numit pe Afanasi Mihailovici
director la liceul militar pentru trupele de geniu, el a găsit-o pe fosta sa
secretară, şi iat-o din nou alături de el, ca Aron lângă Moise. El bălmăjea ceva
încurcat, iar subalternii alergau la Sofocika să-i lămurească.
Ea avea educaţie şi tact. Educaţia o avea de la şcoala generală pe care o
urmase până la cincisprezece ani, înainte ca şcolile generale să fie lichidate
din cauza revoluţiei. Tactul îl avea de la natură. Tot de acolo i se trăgea şi
frumuseţea planturoasă. Capul cu sprâncene groase şi ochi mari şi-l ţinea
înclinat spre spate din cauza cozii straşnice, răsucită într-un coc simplu, care o
trăgea înapoi – asta până în 1949. Pe urmă i-au tăiat coada. Era mică de
statură, dar părea ditamai femeia din cauza sânilor impunători, înăuntrul