Ludmila Ulitkaia - Imago

Câtă vreme avusese mâna teafără, într-acolo evadase în fiecare zi din timpul
dedicat şcolii. Nici acum, când avea degetele strâmbe, nu se despărţea de
muzică, o asculta, zdrăngănea puţin la pian. Cum să cânte fără două degete?
Nu-şi făcea iluzii.
Excursiile literare însemnau multe pentru Miha: scăpa de mătuşa Ghenia
mereu suferindă, cu viaţa ei neînsemnată, şi, în acelaşi timp, putea să se avânte
în înaltul cerului, acolo unde îşi aveau locul bărbaţii distinşi şi femeile
încântătoare.
Nici Ilia nu pierdea nici o ocazie să se plimbe prin Moscova. Avea şi o
sarcină specială: trebuia să strângă dovezi şi să întocmească dări de seamă
însoţite de fotografii, dintre care o parte erau păstrate în casa lui Viktor
Iulievici şi o parte în cămara lui Ilia.
Aveau să treacă cincisprezece ani până când o stârpitură de urmaş al
colonelului Bibikov, colonelul Cibikov (nemuritorul Gogol râde pe sub
mustaţă de fiecare dată când apar asemenea potriviri de nume), va ajunge să
pună mâna pe arhiva copiilor, şi încă vreo cincizeci de ani până când Institutul
de Studii pentru Europa Centrală şi de Est dintr-un orăşel nemţesc, cu nume
ca-n poveşti, va înregistra această arhivă cu numărul format din şapte cifre şi
cu o bară oblică la mijloc, iar acela care va răspunde pentru ea va fi tot un
elev al lui Viktor Iulievici, dar din promoţia următoare.
Întâlnirea cu elevii din Moscova, survenită după experienţa de la şcoala din
sat, îl făcu pe Viktor Iulievici să se gândească din nou la problemele
copilăriei. Nu avea multe cunoştinţe, aşa că se informă din cărţile de
specialitate.
Făcu rost de cărţi de psihologia copilului, aproape interzise, pornind de la
Freud, uitat în rafturile marilor biblioteci, şi până la Vîgotski, scos şi trecut în
arhivă, la fondul special. Găsi aproape toate lucrările lui publicate la o fostă
colegă de şcoală, a cărei bunică fusese dată afară de la serviciu în timpul
represiunilor împotriva pedologiei, învăţase să tricoteze bluze făcând faţă cu
greu sărăciei, dar păstrase ca pe o comoară nepreţuită toate cărţile lui
Vîgotski, pe care le dădea la citit celor aleşi pe sprânceană şi numai la ea
acasă. Viktor Iulievici venea în dimineţile de duminică şi stătea până seara,
întrerupându-se de câteva ori ca să bea un ceai.
Tot ce găsea acolo era foarte interesant, dar puţin prea savant: lucruri de la
sine înţelese, precum faptul bine ştiut, de exemplu, că la adolescenţă băieţii
nu-şi mai respectă părinţii, devin irascibili, se ceartă, sunt extrem de curioşi în