Ludmila Ulitkaia - Imago

dragoste. Dar tensiunea plutea în aer.
Se prea poate ca Sania să fi dorit mai mult decât Aliona ca Miha să se
întoarcă. Îi simţea firea nestatornică, psihicul labil, şi era de-a dreptul
îngrijorat: dacă o vor lăsa puterile înainte de întoarcerea lui Miha? Ce se va
întâmpla cu el dacă n-o să-i mai reziste, cu tot antrenamentul lui, dacă n-o să
mai aibă forţa să i se împotrivească? Aliona era, bineînţeles, cea mai
atrăgătoare dintre femeile pe care le cunoştea: corp aproape fără carne, cu
lungi mişcări lente ale gâtului şi capului, încheiate brusc cu o mişcare a
bărbiei în sus, în aer. Sau mişcarea înceată a degetelor duse la tâmple, cu
vârfurile înfundate în păr, ochii puţin închişi ca la chinezi, capul rămas
încremenit în aer, parcă suspendat de degete.
Familia lui Miha îi răpea mult timp şi-l disloca din preocupările lui
muzicale. Suferea din cauza asta, nu se mai putea concentra asupra studiilor,
fiind ocupat până peste cap cu treburi domestice, şi era nevoit să caute locurile
şi momentele prielnice ca să se izoleze cu muzica lui iubită, să se elibereze de
obligaţiile împovărătoare.
Ţinea cursuri la Conservator. Programul nu era foarte încărcat – nu depăşea
niciodată douăsprezece ore pe săptămână.
Încetase să mai fie un străin în propria ţară. În orice caz, ştia acum unde se
afla lăptăria, cunoştea farmaciile şi policlinicile din cartier. Îşi începea ziua
cu un drum la lăptărie şi îşi termina seara cu o vizită de control la Aliona. Era
nevoit s-o oblige să înghită măcar o lingură de mâncare, fiindcă fără el Aliona
nu se aşeza la masă. Îşi petrecea o bună parte din zi stând cu fetiţa în pat. Când
Maia crescu puţin, Aliona începu să iasă cu ea afară, la plimbare. O îngrozeau
străzile înţesate de lume şi zgomotele asurzitoare şi nu ieşea decât însoţită de
Sania.
Seara târziu el lua o partitură din cele care zăceau pe jos, lângă patul lui.
Stătea lungit şi o răsfoia. O minune, o splendoare. Era concertul pentru pian şi
orchestră nr. 23 al lui Mozart. Evghenia Danilovna îi povestise o întâmplare în
legătură cu el. Într-o zi Stalin a ascultat la radio concertul în interpretarea
Iudinei şi a cerut să i se aducă discul. Nu exista un asemenea disc. În aceeaşi
noapte i-au sculat din somn pe Iudina, pe dirijor şi pe membrii orchestrei, i-au
dus la Casa Discului, un studio de înregistrare, şi de dimineaţă unicul
exemplar al discului era gata. Stalin a răsplătit-o generos pe pianistă. Se spune
că i-ar fi trimis un plic cu douăzeci de mii de ruble. Ea i-ar fi răspuns într-o
scrisoare că a dat toţi banii Bisericii şi că se va ruga Domnului să-i ierte
crimele. Stalin a iertat-o. A spus: e o smintită…