Ludmila Ulitkaia - Imago

curtea casei unde locuia Sania Steklov. Mai avu putere să ajungă la uşa lui
Sania şi să sune.
Anna Aleksandrovna deschise uşa.
Ilia se prăbuşi imediat cu mâinile strânse pe burtă, în dreptul curelei de la
pantaloni unde se afla Fedia, salvat de la distrugere.
Era unsprezece seara, 7 martie. Anna Aleksandrovna făcu şi ea ce putu: îl
dezbrăcă pe Ilia şi-l duse la baie ajutată de un vecin, aşteptând ca băiatul să
deschidă ochii. Pe urmă îl spălă cu un burete mare zdrenţuit, ocolind cu grijă
juliturile. Corpul îi era plin de vânătăi, burta îi era toată învineţită. Rămase şi
mai mirată când văzu cât de dotat era pentru viaţa de bărbat băiatul ăsta slăbuţ,
cu faţă de copil. El ieşi din cadă singur, ajunse cu greu la divan şi se prăbuşi
pe el. Îl îmbrăcară într-o cămaşă de noapte femeiască, îl acoperiră cu un pled,
îi dădură să bea ceai bine îndulcit, după care îi vârâră la spate o pernă mare
ca să stea în capul oaselor şi-l hrăniră cu supă. El adormi într-o clipă.
Steklovii se aşezară la masă în tăcere.
— Cred, Niuta, că azi au murit mulţi oameni.
— Probabil…
Pe urmă Sania se aşeză lângă prietenul său adormit, aşteptând să se deştepte
din somn şi să-i spună ce s-a întâmplat. Ilia îi trezea un sentiment puternic şi
complicat: se mândrea cu el, era puţin invidios că nu e la fel ca el, dar, în
acelaşi timp, nici nu voia deloc să fie ca el. În plus, vedea în Ilia un bărbat în
toată puterea cuvântului, şi martore erau nu numai firişoarele dese şi negre de
sub nas, ci şi dâra de păr care cobora de-a lungul pântecului până la sexul
mare de adult, făcut nu numai pentru pipi. Nu mai văzuse un bărbat în pielea
goală, fiindcă nimeni nu-l dusese la baia publică.
Nu văzuse nici femei în pielea goală: de ce să se arate goale în faţa
băiatului două femei educate cum erau bunica şi mama lui? Dar de ghicit
ghicea el ceva, se aştepta la lucrul ăsta – sâni sub rochie şi cuib de păr
întunecat în josul pântecului. Îl impresiona mult mai mult Ilia, bărbatul care era
prietenul şi colegul lui de clasă – Sania simţea că n-o să fie ca el niciodată.
Văzuse femei goale pictate în muzee şi albume de artă, nu ştia nici el de ce nu-l
tulburaseră atât de tare ca goliciunea unui bărbat – era cât pe ce să leşine la
vederea forţei brute.
Aproape terminase de citit Război şi pace, umbrele femeilor din carte nu-l
tulburaseră deloc, nici Nataşa cu exaltarea ei prostească, nici prinţesa Liza cu
gura ei prea mică, nici prinţesa Maria, declarată urâtă de la bun început, în
schimb bărbaţii… Erau minunaţi cu forţa lor, cu generozitatea lor, cu mintea