Ludmila Ulitkaia - Imago

remarcase în icoane, neştiind că există în realitate – se mira şi se bucura de
toate câte le vedea. Se plimba împreună cu toţi prin pădure, culegea ciuperci,
care în iulie erau puţine, dar în august se înmulţeau văzând cu ochii, odată cu
ploile uşoare de vară.
Boris Ivanovici îşi descoperi tot felul de pasiuni: să culeagă ciuperci, să
prindă peşte, se arătă chiar pregătit să facă munca ţăranului, învăţă repede să
mânuiască toporul, îl ajută pe Nikolai Mihailovici să cureţe hambarul şi să
repare porţile.
Zilele erau lungi, serile petrecute bând ceai erau plăcute, nopţile treceau
într-o clipă: adormea şi numaidecât se trezea. Îşi găsi liniştea la Nikolai, nu
era obişnuit cu ea, fiindcă n-o cunoscuse la Moscova, până să îndrăznească să
dea bir cu fugiţii.
Trecu o lună şi jumătate, nu avea nici o veste de acasă, dar, lucru ciudat, nu
încercă în nici un fel să ia legătura cu soţia sa. Îşi zicea că nu era bine să-i
pricinuiască vreo neplăcere, ăsta era gândul lui la suprafaţă, dar în adâncul lui
simţea că şi-a găsit liniştea, că era departe de emoţiile, capriciile, alarmele şi
spaimele ei.
O mătuşă a lui Nikolai Mihailovici puse în cutia lor poştală de la Moscova
o vedere: totul e în ordine, nu vă alarmaţi. Vă iubesc, îmi lipsiţi.
În august apăru soţia lui Nikolai Mihailovici, fiica unui cunoscut artist
plastic rus, cu băiatul cel mare, Kolia. Amândouă fetele se agitau în jurul
mamei, aveau grijă de ea ca de un oaspete de seamă, n-o scoteau din
„mamocika, mamocika“, în vreme ce fiul, ditamai bărbatul de treizeci de ani,
era umbra tatălui. Nici relaţiile dintre Nikolai Mihailovici şi soţie nu erau
obişnuite: se purtau drăgăstos, se respectau reciproc, numai că nu-şi vorbeau
cu „dumneavoastră“. Discutau potolit, erau binevoitori şi prevenitori, nu-ţi
venea să crezi că aveau la rândul lor copii.
Copiii deveniţi adulţi rămâneau copii în multe privinţe, era chiar nostim să
vezi cum nepoţii aveau aceleaşi mici gesturi ca părinţii şi bunicii lor – le
aduceau un măr frumos sau un pumn de fragi din pădure. Adversar convins al
procreării, începu să aibă mici îndoieli în privinţa vechii sale teorii: era ferm
convins că nu trebuie să se nască alţi oameni în statul acesta câinos şi
neruşinat. La ce bun să-şi trăiască viaţa fără rost, în sărăcie şi mizerie? Era
condiţia pusă Nataşei când se căsătoriseră.
Aveau opt ani de căsnicie, Nataşa nu murea să aibă copii. Altceva se
întâmplase – sau ea nu avea simţul umorului, sau ideile soţului începuseră s-o
deranjeze, s-o apese de la un timp: se strâmba în toate felurile când se uita la