Ludmila Ulitkaia - Imago

una în cabinetul şefului de secţie şi una mică, în sala de tratamente. Exact de
acolo sări un bolnav la începutul primăverii. Din fericire, căzu de la etajul
întâi, şi nu de la mare înălţime. Îşi rupse o mână. Mare belea pentru secţie –
bolnavul era artist emerit, iubit de tot poporul. Şi delirul lui era profund
popular: îl fugăreau nişte omuleţi mici, tot timpul îi arunca îngrozit de pe el,
agitându-şi scârbit mâinile.
Dulin îl scăpă de omuleţi cu amital şi haloperidol.
Artistul se înzdrăveni, îl vizită frumoasa de nevastă-sa, actriţă şi ea, dărui
surorilor şase cutii cu bomboane de ciocolată şi şefului de secţie un portret al
pacientului – stătea atârnat acum în cabinetul lui, înfrumuseţat cu o semnătură
lăbărţată. Lui Dulin, care nu bea, îi dărui o sticlă de coniac. El arăta mulţumit
nu de coniac, ci fiindcă nu se ajunsese la scandal: vine omul în perfectă stare
şi pleacă în ghips. N-au fost suficient de vigilenţi, asta-i.
E puţin spus că lui Dulin nu-i plăceau paranoicii, îi dispreţuia pur şi simplu.
Îi socotea terminaţi pentru totdeauna şi în adâncul sufletului îşi zicea că
alcoolismul nu-i o boală, ci o depravare umană dintre cele mai obişnuite.
Soţia lui, Nina, umbla de dimineaţa până seara prin circumscripţia ei, asculta
bolnavii cu stetoscopul, se pricepea să le palpeze burta, scria buletine de
analiză şi reţete, făcea într-adevăr muncă de medic. În schimb, în saloanele
lui, Dulin avea mari rezerve că făcea treabă de medic, îşi zicea că mai degrabă
„tăia frunză la câini“ în mod ştiinţific. Dar una peste alta era mulţumit. Avea un
post bun.
O dată, pe la mijlocul verii, în toiul concediilor, îl chemară la direcţie.
Secretara Eleonora Viktorovna, o frumuseţe coaptă bine, cu părul negru, cu
sprâncene dese, nemişcate, şi cu o putere uriaşă în institut, îl salută dând din
cap şi-i trimise un zâmbet acrişor:
— Dmitri Stepanovici, sunteţi rugat să daţi o consultaţie la secţia specială.
Dulin deveni nervos. Rugămintea era de fapt un ordin. În secţia specială îi
ţineau pe „politici“, o ştia toată lumea, lucrau acolo numai persoane
„abilitate“, foarte speciale şi deloc vorbăreţe. De altfel, nimeni din afară nu
dorea să-şi bage nasul. Se obişnuia ca atunci când era nevoie de o consultaţie,
să fie chemat şeful institutului, Karpov, dar de data aceasta el era plecat în
concediu. Kulcenko, cercetător cu state vechi şi cu merite în cercetare, era şi
el plecat la o conferinţă la Leningrad. Dulin încercă să se eschiveze:
— Desigur, cu mare plăcere, Eleonora Viktorovna, dar nu pot. N-am permis
să consult acolo.
Eleonora Viktorovna îşi aranjă părul, un coc la modă, care îi mărea capul în