Ludmila Ulitkaia - Imago

În timpul demonstraţiilor de 1 Mai şi 7 Noiembrie se întâmpla întotdeauna
în centru ceva asemănător – coloane defilând, cordoane păzind, baraje aţinând
calea. Băieţii din cartier cunoşteau bine învălmăşeala din zilele de sărbătoare
şi nu pierdeau niciodată prilejul să intre în îmbulzeală. De data asta însă, era
ceva cu adevărat grandios. Tare îl trăgea aţa pe Ilia să se ridice deasupra
mulţimii ca să facă măcar o fotografie de sus. Îl chemă pe Boria să se caţere
împreună pe acoperişul ştiut de el, dar acesta refuză.
„Prostul, îşi zise Ilia. O să ajung mai repede decât el la Coloane, merg pe
acoperişuri.“
Se hotărî să-şi facă drum prin pasajul Krapivenski, dar exact în momentul
acela, mulţimea se puse în mişcare şi-l purtă în direcţia străzii Neglinka, iar
pe Boris în altă direcţie. Pentru ultima oară Ilia îi zări o clipă faţa roşie cu
gura deschisă. Striga ceva, dar nu-l auzea. Se porni un vuiet ciudat – un
amestec de urlete, de ţipete şi de ceva ce aducea a cântec, şi Ilia se simţi rău
pentru prima oară în cele două zile.
Trebuia să ajungă până la porticul cunoscut, acolo era o magazie într-o
curte, de pe acoperişul ei putea sări cu uşurinţă pe acoperişul casei vecine, cu
trei etaje. Făcu un salt în direcţia porticului şi îşi dădu seama că oamenii
încearcă să se ţină cât mai departe de case, înăuntrul valului mulţimii,
temându-se să nu fie striviţi de troleibuzele aliniate unul în spatele celuilalt.
Cei din margine se luptau, câţiva, striviţi şi nemişcaţi, zăceau pe jos, iar alţii
călcau peste ei. Ca să răzbească pe trotuar, Ilia trebuia să-şi croiască drum
printre trupuri – or fi morţi? Nu se poate… Altă ieşire nu avea. Îşi zise că
trebuie să ajungă imediat sub burta troleibuzului, altfel îl vor face terci
strivindu-l de el. Gândul îi era mereu la Fedia, aşa îşi alinta aparatul de
fotografiat, să nu-l strivească. Îşi făcu puţin loc cu picioarele până la roată şi
făcu un salt sub autobuz. Acolo era întuneric şi groaznic de strâmt – trupuri
moi încolăcite, îmbrăcate în haine groase, şi el se târî printre ele însoţit de o
duhoare jilavă. Cineva gemea. Ieşi de sub burta troleibuzului, nimeri direct în
braţele unui soldat gras, faţa îi era asudată şi-i tremura. Un băieţel de cinci
ani, livid, fără suflare, i se legăna inert pe umăr.
— Un’ te duci?
— Stau în casa aia.
— Şterge-o acasă, să nu-ţi mai scoţi nasu’ afară!
Soldatul îl împinse încetişor spre portic, şi Ilia o zbughi în curte. Magazia
era la locul ei, la fel şi lada de lemn pentru gunoi lipită de perete. Ilia se sui pe
ladă, de acolo pe acoperişul magaziei. Ultima oară se jucase acum doi ani de-