Ludmila Ulitkaia - Imago

ca din întâmplare, îi pune un pic de sare în farfurie. Iar Olga râde prosteşte
mijindu-şi ochii… Micul ginerică înghite două bucăţi de tort. Linge crema de
deasupra ca pisica. Termină şi porţia lui Kostia. Îi plac dulciurile. Uite cum
linge linguriţa. Ce scârbos! Degeaba le-a dat voie Afanasi să stea aici. N-are
nici un rost. Să-i fi lăsat să se descurce singuri, după puterile lor. Le-ar fi fost
mult mai bine. Şi o lacrimă seacă îi întunecă ochiul rău…
Bieţii părinţi ai Olgăi nu-şi puteau imagina cu ce se ocupa deşelatul lor
ginerică, ce bătea el la maşina de scris noaptea şi unde alerga când părăsea
vila lor luxoasă. Numai Olga ştia: ea era aceea care dactilografia texte
antisovietice pe foiţe. E adevărat că nu se încumeta să scrie la maşină cărţi
voluminoase, pentru asta trebuia să fie rapidă, să aibă o calificare. Se ocupa
de poezie, copia mai ales versurile lui Osip Mandelştam şi Iosif Brodski –
socotea că e o activitate militantă – şi volumele groase le încredinţa pe bani
unora mai pricepuţi cum erau Galia Poluhina, prietenă din şcoală, sau Vera
Leonidovna, dactilografă de meserie.
Ilia lega câteodată foile în coperte la prietenul său, Artur, alteori le
distribuia aşa cum erau, nişte simple foi volante. Artur meşterea cărticele
minunate cu poezii, legate în coperte de pânză. Lega cărţile religioase într-un
material rezistent, imitaţie de piele sau percal, pe măsura conţinutului lor. Nu
era deloc simplu să lucrezi cu el, fiindcă nu respecta termenele şi
angajamentele luate. Ilia câştiga bani de pe urma samizdatului. Spre deosebire
de alţi „gutenbergi“ din vremea aceea, el nu suferea de prea multă onestitate şi
cerea pentru timpul irosit o răsplată bunişoară, socotind că e îndreptăţit s-o
folosească pentru pasiunea lui de fotograf şi de colecţionar.
Cât de multe versuri, Dumnezeule! Cât de multe! Niciodată Rusia n-a
cunoscut asemenea vremuri, nici înainte, nici după… Versurile umpleau spaţiul
gol, lipsit de aer, ele însele deveneau aer. Era, poate, un aer „şterpelit“, după
cum spunea poetul Mandelştam. Cea mai înaltă recunoaştere pentru un poet nu
era Premiul Nobel, ci foile acelea foşnitoare, scrise la maşină sau de mână, cu
un scris greu de descifrat, cu greşeli de mână şi de tipar: Ţvetaeva, Ahmatova,
Mandelştam, Pasternak, Soljeniţîn şi, ca să-ncheiem, Brodski.
— Profesorul nostru de literatură din şcoală, Viktor Iulievici Şengheli, uite
cu cine trebuie să faci cunoştinţă. O să-ţi placă mult! E adevărat că nu mai
predă de mult la şcoală. Lucrează la un muzeu. E important să nu atragă atenţia
asupra sa.
Puterea sovietică îi prigonea pe cei care nu aveau un loc de muncă, aici
intrând şi aceia pe care ea însăşi îi împiedica să muncească. Parazitul de Iosif