Ludmila Ulitkaia - Imago

A doua seară îl găsi departe, în satul Danilovî Gorki, greu de ajuns la el, în
izba prietenului său Nikolai Mihailovici, şi el artist plastic. Îi povesti toate
cele întâmplate şi-i ceru voie să stea o vreme la el, la reşedinţa lor de vară,
chiar şi-n baie. În calitate de văr sau orice altă rudă îi convine. Mihail
Nikolaevici clătină din cap, mormăi ceva, dar nu-l refuză. Aşa începu fuga lui
Boris Ivanovici.
Danilovî Gorki nu era propriu-zis un sat, ci o aşezare nouă, avea cinci case
cu totul. Una era casa lui Nikolai Mihailovici, alta stătea pustie de doi ani
după moartea proprietăresei, aştepta un cumpărător, în celelalte trei locuiau
proprietarii şi, vara, vilegiaturiştii. La sfârşitul lui august se împrăştiau care
încotro, rar se întâmpla să rămână vreunul în septembrie.
Mama lui Nikolai Mihailovici provenea dintr-o familie princiară, tatăl lui,
preot, fusese împuşcat în 1937, de aceea el îşi făcu repede socoteala cum să
rezolve o situaţie ca asta. Zise că până în septembrie, cât timp e multă lume
străină în sat, se poate sta fără teama vreunei primejdii, mai mult sau mai
puţin, dar după ce pleacă vilegiaturiştii, omul se vede de la zece poşte.
Izba era ticsită de lume. Copii, bătrâni, două mătuşi necăsătorite şi oaspeţi
care nu se dădeau duşi. Toţi lucrau câte ceva, fără să fie neapărat obligaţi,
erau ocupaţi de dimineaţa până seara, arătau liberi ca pasărea cerului.
Viaţa la ţară era o noutate pentru Boris. Era orăşean get-beget: bunicul lui,
ţăran iobag, muncise din 1883 în litografia lui Sîtin, tatăl lui fusese gravor,
proletar în artă, cum obişnuia să-şi spună, devenise un adevărat orăşean
moscovit şi pierduse orice legătură cu rudele din Riazan.
Boris Ivanovici nu ştia ce înseamnă satul, îi inspira frică, şi nu iubea deloc
oraşul. Îşi petrecuse toată copilăria în cartierul Zamoskvorecie, nu departe de
tipografie, şi, după ce se însurase, se mutase la soţie, pe străduţa Haritoniev.
Cel mai bine se simţea la Marea Neagră, la Soci sau la Gagra, mergea în
fiecare an într-una din staţiunile balneare. Nici urmă de sat acolo. Şi i se
înfăţişă din senin frumuseţea sătucului izolat, aflat lângă un râu mare,
înconjurat de păduri şi mlaştini. Îi avea la suflet pe strămoşii din familia
princiară, fiindcă îşi părăsiseră de mult timp palatele, nu avuseseră parte de o
viaţă luxoasă, trăiseră jumătate de secol aruncaţi de colo-colo, săraci şi
scăpătaţi, exilaţi sau înfundând puşcăriile, şi unii dintre ei, care reuşiseră să
supravieţuiască, se căliseră şi se obişnuiseră într-atât cu viaţa simplă, încât
ajunseseră să nu mai cunoască nici o limbă străină. Dar păstraseră ceva pe
care Boris Ivanovici nu reuşea să-l definească.
Fetele lui Nikolai fierbeau caşa în cuptor rusesc, coceau plăcinte, munceau