Ludmila Ulitkaia - Imago

Noul profesor
În clasa a şasea, în locul profesoarei de rusă uitată de toţi, veni noul
diriginte, Viktor Iulievici Şengheli, profesor de literatură.
Toată şcoala îl remarcă din prima zi: mergea zorit pe coridor, mâneca
dreaptă de la haina gri în dungi era prinsă pe dedesubt cu un ac mai jos de cot
şi jumătatea de mână i se legăna uşor. În mâna stângă ţinea o servietă de pe
vremea vechiului regim, cu două încuietori de metal, care arăta mult mai
bătrână decât profesorul. Chiar din prima săptămână îi găsiră porecla: Mână.
Arăta mai degrabă tânăr, avea faţa frumoasă ca a unui actor de cinema, dar
mobilă din cale-afară: ba zâmbea nu se ştie de ce, ba se încrunta, ba îşi mişca
uşor nasul sau buzele. Era extrem de politicos, li se adresa tuturor cu
dumneata, dar asta nu-l împiedica să fie teribil de maliţios.
Pentru început îi zise lui Ilia, când acesta trecu printre rândurile de bănci cu
mersul lui împiedicat: „Ce ai dumneata de te tot fâţâi?“ Şi Ilia prinse pică pe
el. Profesorul deschise catalogul şi începu să le strige numele. Când dădu de
Svinin 6 – unul dintre elevi avea numele ăsta nefericit –, făcu o pauză, îi cercetă
atent faţa mică şi zise pe un ton ciudat, nu-ţi dădeai seama dacă e respectuos
sau ironic: „Frumos nume!“ Imediat clasa izbucni în hohote de râs, Senka
Svinin se făcu roşu ca racul. Profesorul ridică din sprâncene nedumerit:
— De ce râdeţi? E un nume onorabil! O familie boierească de viţă veche se
numea aşa. Petru I l-a trimis pe unul Svinin să înveţe în Olanda, nu-mi
amintesc numele mic. N-aţi citit Cneazul Serebriannîi de Aleksei Tolstoi? E
pomenit acolo numele Svinin. Carte foarte interesantă, între altele…
După trei luni, toţi elevii, inclusiv Ilia, Senka Svinin şi mai ales Miha, îi
sorbeau vorbele, dezlegau sensul fiecărui cuvânt al lui şi îşi mişcau buzele şi
sprâncenele întocmai ca el.
Mână le recita versuri. La fiecare lecţie, cât timp elevii îşi găseau locul în
bănci şi îşi scoteau caietele, el începea să recite o poezie fără să anunţe cine a
scris-o. Alegea versurile după cum îi trăsnea lui prin cap – începea ba cu
versul arhicunoscut „Luceşte-o pânză albă-n zare…“ 7 , ba cu versul de
neînţeles, dar uşor de memorat „… văzduhul e albastru ca bocceluţa cu rufe a
celui ieşit din spital“ 8 sau nici mai mult nici mai puţin cu versurile neobişnuite,
complet abracadabrante:
Afară era ger şi se juca Tristan,