Ludmila Ulitkaia - Imago

„E clar, acum o cârmeşte spre Miha“, îşi zise Ilia.
— Chiar că e interesant să urmăreşti ce întorsătură ia soarta oamenilor. De
exemplu, a acelora din aceeaşi clasă, din aceeaşi curte…
„Exact către Miha bate. Sau către Viktor Iulievici?“ se gândi Ilia neştiind ce
să creadă.
Era evident, corespondenţa cu deţinutul, pachetele trimise în numele lui…
Dar kaghebeşnicul trăncănea întruna şi de Miha nu pomenea.
— Tot anul 1956 cercul vostru s-a ocupat de decembrişti. Băieţii au scris
compuneri minunate. Totul depinde de profesor, bineînţeles. Fata mea termină
acum zece clase, la literatură are o profesoară bătrână, n-are nimic în cap. În
consecinţă, copiii nu manifestă nici un interes pentru materia asta.
— Da, depinde foarte mult de profesor, acceptă Ilia.
— Dumneata ai avut noroc de profesor bun!
„Tăcere. Face pauză ca să respire. Poate o să întrebe de maşina de scris sau
poate nu? Oricum, n-o dau ei înapoi!“
„Colonelul“ deveni gânditor, i se citea pe faţă.
— Şi eu, la timpul meu, am fost foarte interesat de decembrişti. În primul
rând, m-a interesat dosarul de urmărire penală. Notele comisiei de anchetă. O
lectură absolut captivantă. În memoriile decembriştilor se vorbeşte mult
despre şederea în fortăreaţă, despre locurile unde poposesc convoaiele de
arestaţi, despre munca silnică în ocnă şi deportare, dar nu se spune un cuvânt
despre interogatorii. Toţi decembriştii, în afară, poate, de Trubeţkoi şi
Basarghin, nu scot o vorbă despre asta. Ce crezi, Ilia Isaievici, de ce?
Numai la asta nu se gândea Ilia – altceva îl frământa pe el: nu pricepea defel
unde putea să ducă discuţia despre ocnă şi deportare…
— Oare despre interogatoriile din anii treizeci ai secolului XX s-au păstrat
multe mărturii? i-o întoarse Ilia.
— Avem o cantitate enormă de materiale despre interogatoriile staliniste. E
adevărat, decembriştii n-au fost puşi să semneze angajamentul că nu vor
divulga nimic din cele discutate, şi uite că după o sută de ani, treaba asta a
devenit o practică acceptată de toţi. Am citit din scoarţă-n scoarţă toate
documentele comisiei de anchetă la care aveam acces şi-ţi pot spune de ce
decembriştii au evitat să vorbească despre interogatorii.
Pungile de sub ochi îi tremurară, un zâmbet jalnic i se contură pe buze:
— Se denunţau unii pe alţii. Da, da. Şi nu de frică, ci dintr-un sentiment al
onoarei. Ce caraghios sună asta în zilele noastre, da, se conduceau după
principiul că-i urât să minţi.