Ludmila Ulitkaia - Imago

mi arde tot corpul. Casc ochii – pereţii plini de picăţele, şi picăţelele se
mişcă. Mă uit, eram plină de ploşniţe. N-am văzut în viaţa mea aşa multe.
Hoarde, cete întregi de ploşniţe. Unde să mă spăl, la capătul coridorului era o
toaletă cu o singură chiuvetă. De bine, de rău, m-am spălat. Am observat că
unul din băieţi o tulise, celălalt dormea tun. I-am întors buzunarele pe dos, i-
am luat toţi banii câţi avea, îmi ajung pentru un bilet, poate chiar pentru două,
mă gândesc. Ce, te miri? Da, chiar aşa. Toate-n regulă… Mă-ntreb cine mi-a
tras-o – ăsta sau ăla? Amândoi, pare-se. Nu-mi amintesc. Oricum, asta nu
schimbă mare lucru. M-am cărat. Cu trenul la Piter, apoi la gara Moscova. Nu
aveau bilete, i-am plătit controloarei, m-a instalat la ea în compartiment. Am
dormit tot drumul. Mă scarpin peste tot, ca porcul, chiar aşa. Am văzut imediat
că ploşniţele stau grămadă în căptuşeala impermeabilului, de acolo ies uşurel
ca să mă halească. Nu te speria, le-am înecat, am turnat apă fierbinte pe ele.
Ce ai, Olia? Plângi? Nu plânge, te rog, că acuşi îi dau şi eu drumu’. Uite că a
dispărut şi Hera!
Lacrimile îi curgeau şuvoi prin adânciturile din obraji până la bărbia
micuţă. Săriră una în braţele celeilalte – lacrimile erau fierbinţi şi sărate ca
sângele.
— Nu-i nimic, nu-i nimic, o să se aranjeze totul, zise în şoaptă Olga. O
găsim pe Hera, o să-i elibereze pe părinţi, o să fie bine…
Cât pe ce să se calmeze, Marina izbucni:
— Ce să fie bine? Cum? Idioţii ăştia o să vină şi iar o să-nceapă cu
prostiile lor. Sunt bolnavi, la casa de nebuni cu ei, nu la puşcărie. Lucrul cel
mai bun care mi se întâmplă e că nu-s aici. La zece ani am fugit de acasă.
Atunci nu ştiam de ce. Acum ştiu. Nu aveau nevoie de mine, îi încurcam. Toţi
copiii aveau o viaţă normală, la noi numai şezători în bucătărie. Marx, Lenin,
Lenin, Marx! Îi urăsc. Nici acum nu ştiu ce să fac cu viaţa mea. Când ei o să
iasă, atunci…
Cafeaua era rece de mult.
— Încălzeşte-o, o rugă Marina.
— Fierb una nouă…
— Eşti nebună? Încălzeşte-o pe asta, merge şi aşa… Ai ţigări?
Olia nu fuma, nu se apucase de fumat nici măcar în anii de când era cu Ilia.
Se uită prin cameră să vadă dacă lăsase vreo ţigară pe undeva. Băură cafeaua
stătută, reîncălzită. Fierseră încă una proaspătă. Olga ar fi vrut s-o oprească să
doarmă la ea, dar tocmai azi nu putea: mama urma să doarmă aici, trebuia să
ajungă de dimineaţă la policlinica Fondului Literar pentru investigaţii.