Ludmila Ulitkaia - Imago

Am uitat. Am uitat cum zice Baratînski mai departe…
Se învârtea în cerc, când se îndepărta de casă, când se apropia, nu avea
putere să intre şi să-i spună Alionei cuvântul emigrare.
Îşi făcu în sfârşit curaj şi-i povesti totul: şi despre citaţie, şi despre
propunerea neaşteptată. Aliona îl ascultă până la capăt. Un gând rău îi întunecă
faţa. Îşi întoarse privirea, lăsă ochii în pământ, îşi înclină capul atât de jos,
încât părul îi acoperi faţa, şi zise:
— Asta ai vrut întotdeauna. Acum sunt sigură că asta ai vrut mereu. Să ştii
însă că eu şi Maia nu plecăm nicăieri şi niciodată de aici…
Dar nu despre cuvinte era vorba, ci despre chipul ei întunecat care se
schimbă brusc, devenind dintr-odată bănuitor şi distant. Parcă i se alungiră
sprâncenele şi buzele formară o linie dreaptă, şi picătura de sânge caucazian,
moştenită de la tatăl ei, amestec de orgoliu şi cruzime, îi coloră obrajii ca
arsura de la soare. Se culcă pe divan cu faţa spre perete.
Din ziua aceea încetă să se spele, să mănânce, să se îmbrace, să vorbească,
abia se târa până la toaletă, de unde se întorcea cu paşi mărunţi, nesiguri, şi se
culca pe divan cu faţa la perete. Starea de deprimare era atât de evidentă,
simptomele păreau din crestomaţia medicală, aşa încât Miha îi puse singur
diagnosticul. Nici măcar smiorcăielile Maiei n-o sculau pe Aliona din pat.
Miha ajunsese într-o stare de plâns, era disperat, nu ştia ce să facă. Nu-şi
găsea locul, câteva zile alergă ca nebunul de la serviciu la copil şi la treburile
gospodăriei. Veni să-l ajute Jenia Tolmaciova. Aliona refuză să-i vorbească,
dar acceptă ajutorul ei, părând chiar că nu-şi dă seama de nimic. Apăru iar
Sania, sosi în fugă Ilia, alertat la telefon.
Ilia văzu cum stau lucrurile, îşi ridică ochii la cer căutând ceva într-un
spaţiu nevăzut şi plecă. Se întoarse la ei de mână cu psihiatrul Arkaşa. Arkaşa
era un disident de-al lor, scria scrisori de protest în care denunţa neregulile
din medicina psihiatrică practicată în sistemul judiciar, de un an îşi pierduse
locul de muncă şi lucra acum ca infirmier la un spital de la periferia
Moscovei. Le sugeră internarea de urgenţă a Alionei, dar cum i se răspunse cu
un refuz categoric, îi prescrise nişte medicamente psihotrope puternice.
Maia o trăgea de mână pe maică-sa să se joace cu ea, dar Aliona rămânea
de piatră, indiferentă la toţi, inclusiv la cererile fetiţei. În săptămâna
următoare Miha o luă pe Maia cu el la serviciu. Nu se prezentase la Safianov
la data stabilită şi nu se uitase în cutia poştală unde – ştia prea bine! – se afla
citaţia nouă.
La o săptămână de când Aliona zăcea pe divan fără să scoată o vorbă, sosi