Ludmila Ulitkaia - Imago

partid, apoi îl judecară într-un proces cu uşile închise şi-i dădură să facă,
nenorocitul, fix trei ani de puşcărie. Ca o pedeapsă suplimentară, îl
retrogradară până la rangul de simplu soldat, retrăgându-i toate gradele
militare, îi luară decoraţiile de participant la război, pensia şi toate celelalte
privilegii datorate meritelor sale.
Aşa începu noua biografie a lui Piotr Petrovici. El se lepădă încetul cu
încetul de kilogramele în plus şi de teoriile sale perimate. Execută cei trei ani,
ieşi, apoi se întoarse iar în puşcărie. Când evoca viaţa sa „academică“ de
altădată, cum îi plăcea să-şi bată joc de el însuşi, o numea „mica copilărie“.
Avea cap bun generalul. Nu degeaba condusese el Catedra de Tactică la
Academie, dar se angajase într-o luptă inegală cu puterea, care punea preţ pe
forţă, nu pe inteligenţă. Ce putea să facă în acest caz tactica, sau chiar
strategia? Oriunde îl trimitea puterea ultragiată pe fostul general, în închisoare,
în lagăr, în exil, la spitalul de psihiatrie, de cum ieşea, el îşi relua activitatea,
ţinând la ideile lui cu încăpăţânare.
În primăvara lui 1972 avu un scurt moment de odihnă – se găsea în libertate.
La vremea aceea nu era un soldat de rând, ci un adevărat general, aflat în
fruntea micii lui armate de disidenţi. Sunt pe lume oameni cărora le e dat din
naştere să fie generali.
Niciporuk ştia că puterea nu-i cruţă pe duşmanii din ţară şi îşi dădea seama
că n-o să petreacă mult timp în libertate. Savura plăcerea de a fi la el acasă, de
a vorbi cu oamenii şi chiar de a se plimba pe jos prin oraş. Ah, libertate!
Libertate!
Dar sentimentul libertăţii era înşelător: telefonul îi era ascultat, era urmărit
în continuare. Piotr Petrovici se hotărî să plece la Minsk, avea acolo nişte
treburi. Nu-i spuse nici măcar soţiei lui, Zoia, ce-l mâna la Minsk. Dar ea, cum
avea multă experienţă, nu-l întrebă nimic.
Piotr Petrovici îşi cumpără biletul pentru trenul de noapte, veni acasă, îşi
adună nişte lucruşoare, nu mare lucru, lenjerie de schimb, ustensilele de
bărbierit, ultimele două numere din Novîi Mir 85 terfelite zdravăn şi căţeluşul de
pluş pentru nepoata prietenului său.
Abia se aşezară să mănânce, că se auzi soneria. În uşă apăru Svetlana,
prietena Zoiei, o apropiată a familiei. Adusese o ştire proaspătă: în ajun,
seara, fuseseră percheziţii la Harcenko şi la Vasilisa Travnikova. Pe Harcenko
îl ridicaseră, pe Vasilisa o lăsaseră acasă.
Piotr Petrovici ridică din umeri: la ei acasă totul era în regulă.
— Ei nu ştiu treaba asta. Vin, cotrobăiesc peste tot, protestă Svetlana.