Ludmila Ulitkaia - Imago

Sania îşi puse braţul pe umerii ei.
Pe jos era alunecuş mare. Liza îl luă de braţ pe Sania şi se îndreptară,
păşind cu grijă, spre subway.
— Acum şi-au dat seama toţi că e un geniu. Adică aşa cum înţeleg ruşii
termenul, nu europenii.
— N-am priceput. La ce te referi? întrebă neliniştită Liza, obişnuită să-i
prindă gândul de la primul cuvânt.
— Ei bine, el nu e pur şi simplu un om cu darul poeziei sau al muzicii, ci e
unul care avansează întocmai ca spărgătorul de gheaţă, e mereu înaintea
timpului şi sparge zidul, sparge gheaţa, deschide drum nou, şi în urma lui pot
pluti mici corăbii şi bărci de tot felul. Pe urma geniului aspiră să calce
oamenii cei mai sensibili şi mai talentaţi, apoi vine mulţimea, şi descoperirea
devine un loc comun. Şi noi, oamenii mediocri – mă refer la mine, nu la tine –,
datorită geniilor şi timpului care se scurge, înţelegem lucrurile din ce în ce mai
bine. Dar geniile sunt înaintea timpului.
— Da, ai dreptate. Sonata Nr. 32 e un argument minunat la ce spui tu. E
înaintea oricărei epoci, lasă în urmă şi epoca lui Beethoven, şi pe a noastră.
— Da, Beethoven a fost un geniu. A desăvârşit muzica clasică, a creat un
canon pe care l-a distrus el însuşi. S-a isprăvit cu structura clasică, sunt numai
teme cu variaţiuni. A trecut frontiera frontierelor. Scrie cum voieşte. Nu mai
sunt rondouri, scherzo-uri, dansuri. Sania dădu din mână a neputinţă. N-am
cuvinte.
Liza se opri:
— Nu sunt de acord chiar cu toate. În primul rând, rondoul, scherzo-ul şi
dansurile au fost prezente la Beethoven până la sfârşit. În al doilea rând, ce e
Arietta din ultima sonată? Nimic altceva decât o urmă de menuet! E tocmai
umbra menuetului de sus, din ceruri, şi dacă cineva dansează menuet acolo
departe, atunci aceia sunt îngerii. Dacă există îngeri! Nu mai e un dans, ci un
simbol, o hieroglifă. Asta e deja în afara vieţii, în afara timpului, în lumea
imaterială.
Liza îl ţinea de braţ pe Sania. Aluneca groaznic, copacii încinşi în chinga
gheţii sclipeau jucăuşi în lumina felinarelor. Îi strânse antebraţul prin scurtă,
ca în adolescenţă când, aşezaţi unul lângă altul la Conservator, îşi făceau
semne ştiute numai de ei.
— Da, sigur. Dar e treabă complicată cu timpul ăsta…, zise Sania vrând
neapărat să continue. Are straturi, nu pleacă din punctul A ca să ajungă în B…
E o ceapă în care totul se petrece simultan. Ne apropiem de sfârşit… De aici