Ludmila Ulitkaia - Imago

cumsecade. Versiunea dumitale cu uciderea altei persoane, a falsului Dmitri,
schimbă radical versiunile istoricilor. Nu fiţi îngrijoraţi, istoria nu e algebră.
N-o poţi numi ştiinţă exactă. Într-un anumit sens, literatura e o ştiinţă mult mai
exactă. Ceea ce zice un mare scriitor devine adevăr istoric. Istoricii militari au
găsit la Tolstoi o mulţime de erori în descrierea bătăliei de la Borodino, dar
toată lumea o vede totuşi aşa cum a descris-o scriitorul în Război şi pace.
Puşkin n-a stat nici el în curtea din spate a palatului unde locuia mama micului
ţarevici, Maria Nagaia, unde a fost asasinat (sau n-a fost!) Dmitri. Tot aşa s-a
răspândit şi povestea cu Mozart. Sper că aţi citit Micile tragedii 12 .
— Da, am citit. Geniul şi ticăloşia se bat cap în cap! se repezise Miha să
răspundă.
— Aşa cred şi eu. Despre Salieri nu s-a stabilit exact dacă l-a otrăvit pe
Mozart. E doar o versiune. În schimb opera lui Puşkin e un fapt, pricepeţi? Un
fapt colosal al literaturii ruse. Istoricii pot găsi dovada că Salieri nu l-a otrăvit
pe Mozart, şi totuşi nu-i pot contesta lui Puşkin Micile tragedii. Puşkin
exprimă acolo o idee înălţătoare: geniul şi ticăloşia nu-şi au locul într-unul şi
acelaşi individ.
Începea să se însereze, Viktor Iulievici îşi luase rămas-bun de la băieţi, şi
aceştia plecaseră la casele lor răspândite prin Kitai-Gorod.
Prima lor excursie prin locurile importante pentru literatura rusă folosi
drept model cercului literar care, spre sfârşitul anului, îşi primi numele de
LIURS.
Când află ce s-a întâmplat prima oară, Ilia nu mai lipsi de la nici o „ieşire
în natură“, cum numea Viktor Iulievici plimbările cu iz literar din zilele de
miercuri. El întocmea rapoartele la adunările cercului, era un secretar foarte
conştiincios. Păstra procesele-verbale ale şedinţelor cercului LIURS,
împreună cu fotografiile, în dulapul din adăpostul lui drag.
Pe măsură ce se familiarizau cu literatura rusă a secolului al XIX-lea,
participanţii la şedinţele cercului aflară unele amănunte biografice ale
profesorului din timpul războiului.
Viktor Iulievici, mişcându-şi nările şi obrajii – aflaseră între timp că
suferise o contuzie –, le povesti cum s-a prezentat împreună cu colegii de an la
biroul de recrutare a doua zi după declararea războiului.
L-au trimis la o şcoală de artilerie de la Tula. Pe băieţi îi interesau lucruri
concrete – luptele, retragerile, ofensiva, rana… Ce fel de arme? Ce fel de
proiectile? Cum erau nemţii?
Profesorul dădea răspunsuri scurte. Amintirile erau dureroase…