Ludmila Ulitkaia - Imago

asistă la tăceri ciudate, că băieţii au reticenţe în privinţa lui, deşi lucrurile
astea nu-i împiedicau să rămână prieteni. Nu se certau niciodată dacă aveau
păreri diferite, le transformau în dialoguri pline de duh, în replici care se
năşteau şi mureau ca efemeridele, un teatru special ale cărui reguli le
cunoşteau numai ei trei, adică Trianonul.
Chiar dacă Sania ar fi vrut să le destăinuie secretul, n-ar fi putut s-o facă –
îi lipseau cuvintele. Nu le putea spune doar aşa, ce-i venea la gură, fiindcă
avea o înclinaţie spre rigoare.
Putea să-l înţeleagă numai Liza, nepoata lui Vasili Innokientevici, un suflet
înrudit cu al lui în toate sensurile. Era aproape o adevărată pianistă, deşi nu se
înscrisese încă la Conservator. Dar avea să se înscrie. În schimb el, Sania, n-o
va face niciodată.
Numai ei îi împărtăşea îndoielile sale: nu, viaţa adevărată nu-i aceea în
care dimineaţa te speli pe dinţi cu pastă mentolată, îţi pregăteşti micul dejun,
mănânci, scapi de ce-ai mâncat la closet, citeşti ziarele şi seara te culci cu
capul pe pernă. Dovada convingătoare că exista o altă lume era muzica, ea se
năştea acolo şi răzbea pe căi tainice în lumea de aici. Şi nu era vorba doar
despre muzica de la Conservator care umplea sălile de studiu, sau despre
larma haotică de pe culoarele şcolii de muzică sau despre aceea înregistrată în
şănţuleţele negre ale discurilor. Chiar şi muzica revărsată din aparatul de
radio cu multe întreruperi, trepidantă, zgâlţâită, chiar şi ea se strecura prin
fisura dintre lumi.
Sania simţea că-i stă inima în loc la gândul îngrozitor că lumea de aici, cu
bunica, pasta de dinţi şi closetul de la capătul culoarului, era o mare
păcăleală, o iluzie, şi că, dacă fisura se lărgeşte şi mai mult, toată lumea asta
crapă, cum se sparge balonul de săpun în albie.
— Aici e insuportabil, toate îmi fac scârbă, iar acolo nu mă primesc,
pricepi? Poate că sunt o pocitanie.
Liza doar ridică din umeri şi-i zise:
— Da, bine. Lasă prostiile cu pocitania. Sigur că e o graniţă între cele două
lumi… Cântă şi o să ajungi acolo.
Era încredinţată că mulţi cunosc adevărul ăsta, fiindcă învăţa la Şcoala
Centrală de Muzică şi-i vedea pe colegii ei cum studiau câte opt ore pe zi la
pian, la vioară, la violoncel, legaţi de pupitru cu lanţuri nevăzute.
În ultimul an de şcoală, Sania nu se atinse de instrument. Era convins că
totul s-a sfârşit pentru el. Refuză lecţiile particulare, şi Anna Aleksandrovna
nu făcu decât să suspine.