Ludmila Ulitkaia - Imago

Ilia oftă. „Colonelul“ păru să-i citească gândurile:
— Poate că galeria de portrete confiscată de la dumneata o să fie publicată
în manualele de şcoală peste o sută de ani. Aşa cum s-a întâmplat cu portretele
lui Karakozov 52 sau Kaliaev 53 . Sau poate nu. În orice caz, asta-i treaba
istoricilor.
Încă nu era clar dacă au confruntat sau nu arhiva confiscată cu portretele
publicate în Occident. „Dacă te crezi aşa deştept, îţi arăt eu ţie…“
Ilia uită de tot că plănuia să facă pe prostul.
— Istoria e una, KGB e alta. Nu le poţi pune în aceeaşi oală. Asta-i colecţia
mea personală, n-am făcut portretele pentru poliţia secretă, declară Ilia.
— Mă tem, Ilia Isaievici, că habar n-ai ce înseamnă poliţia politică. Te
asigur că exponatele dispar din biblioteci, din arhivele personale, din muzee.
Sunt furate, vândute, înlocuite, uneori sunt distruse cu bună ştiinţă. Nimic nu se
pierde în arhivele poliţiei politice. Accesul la ele e limitat la un anumit număr
de persoane, dar asta-i altă poveste. E locul cel mai sigur, crede-mă. Acolo nu
dispare nimic! Acolo şi numai acolo se păstrează adevărul istoric.
— Scuzaţi-mă, dar prefer să-mi păstrez colecţia la mine acasă.
— Trebuia să te ocupi din timp de treaba asta. Nu mai e la noi acum, zise
„colonelul“.
Se ridică din fotoliul adânc strâmbându-se de durere – de la sciatică sau de
la hemoroizi – şi, dând la o parte draperia ca o cortină de teatru, plecă în
cealaltă cameră.
Ilia se uită la ceas. Discuţia dura de aproape două ore, şi el chiar nu băgase
de seamă. Jumătate din pachetul de ţigări era fumată, vălătucii de fum pluteau
atârnaţi de tavan. Ventilaţia era proastă. Cei doi băieţi din tablou, dispăruţi în
negură, întindeau de plasă.
Din camera vecină se auziră nişte zgomote, semănau cu fâşâit de hârtie şi nu
prea, şi Ilia îşi dădu seama cu întârziere că în dormitor mai era cineva, care se
afla acolo de la bun început. Stătea la pândă. Cibikov reveni într-o clipă cu un
dosar în mână.
— Aţi pus de o ambuscadă acolo? nu se abţinu Ilia să zică.
Anatoli Aleksandrovici zâmbi şi clătină din cap:
— Poliţia, Ilia Isaievici, e plantă agăţătoare, se caţără şi învăluie toate
părţile mecanismului de stat. Un singur om inteligent, unul singur, a definit
astfel poliţia politică. Acolo e doar o mlădiţă, o crenguţă, ca să spun aşa, zise
el arătând în direcţia dormitorului.
Şi scoase din dosar un exemplar dintr-un ziar în limba rusă al emigraţiei: pe