Ludmila Ulitkaia - Imago

urmă să vă aşezaţi.
Străinul aştepta în picioare pe culoar, cu capul aplecat.
— Ah, da! zise femeia şi îşi ridică fundul de pe scaun.
Ilia zâmbi satisfăcut, întâlni în treacăt ochii bătrânului, nu era nevoie de
cuvinte – nostim, nu? Ce neghioabă prost-crescută! Dar nu găsi ecou în
privirea bărbatului.
Făcură schimb de locuri. Bătrânul se aşeză şi-l salută pe Ilia cu un semn din
cap. Deschise ziarul. Nu i se vedea titlul.
Femeia nu-l lăsă în pace:
— Ah, citiţi direct într-o limbă străină?
— Da, zise el.
Ilia se întoarse spre fereastră. Soarele strălucea, dar lui îi pieri entuziasmul.
Voia să stea de vorbă cu străinul ciudat, dar acum, după sâcâiala femeii, se
jenă s-o facă.
Ea nu se lăsă, îi dădu înainte:
— În ce limbă?
— În germană, în cazul de faţă, zise zâmbind bătrânul, neridicând ochii din
ziar.
După o pauză scurtă, ea îl întrebă din nou şoptind cu voce tare:
— Spuneţi-mi, dacă nu vă supăraţi, sunteţi evreu?
— Da, zise el zâmbind.
— Unde mergeţi, în Israel sau în America?
„Ia uite la ea, jidoavca“, îşi zise Ilia. Scena între cei doi îl umplea de
încântare.
— Până în 1933 am trăit în Germania. Mă întorc în patrie. Am trăit mult
timp în Rusia.
— Deci sunteţi străin? întrebă entuziasmată femeia.
El zâmbi:
— Acum da.
— Chiar mi-am zis că nu semănaţi cu unul de-al nostru. Eu merg la Viena,
apoi în America. Fiul meu e acolo. La început n-am vrut să plec, dar pe urmă
am hotărât – bun, mă duc. Îmi pare rău că a trebuit să las totul.
Ea avea chef de vorbă şi interlocutorul îi convenea de minune.
Neamţul era om educat, răspundea la întrebările stupide ale paţachinei. Ilia
făcu repede socoteala – a plecat în 1933, când Hitler a ajuns la putere. E
comunist, bineînţeles. E clar că-n Rusia a stat în vreun lagăr. O viaţă de om.
Mai mult ca sigur că şi-a recăpătat cetăţenia germană. Chiar că e interesant să