Ludmila Ulitkaia - Imago

Epilog
Sfârşitul unei epoci minunate
Se întâlniră. Se îmbrăţişară – obrazul drept lipit de obrazul drept, apoi
stângul lipit de stângul. Le venea uşor fiindcă aveau aceeaşi înălţime. Faţa
femeii era îngustă, cu nasul coroiat, a bărbatului avea pomeţii ieşiţi în afară şi
nasul cârn. Ploaia se făcu dintr-odată albă, transformându-se în zăpadă. Vântul
bătea în acelaşi timp şi din vest, şi din est, învârtejindu-se şi stârnind vijelia
chiar deasupra pieţei unde se înţeleseseră să se întâlnească. Un frig umed
venea de la golf, din partea cealaltă, de la fluviu, venea parcă un miros de
stătut.
— Simţi mirosul, Steklov? Ca la Cistîie Prudî.
— Nici vorbă, Liza. Acolo nu miroase a nimic.
Îşi trecu mâna prin părul ei – era foarte rece la pipăit.
— Să ne grăbim. Ai îngheţat?
— Nu încă. E un frig năprasnic, zise Liza.
— Ţi-am înregistrat Sonata Nr. 32, concertul lui Eschenbach la Madrid, în
1986. O să-ţi dai seama la ce m-am gândit...
Scoase din buzunar o casetă învelită în plastic şi i-o vârî în mână.
— Mulţumesc, Saniecika. În general nu vreau să te contrazic. Dar
Eschenbach e mereu puţin precipitat. Richter în schimb articulează altfel. E
mult mai limpede...
Nu se văzuseră de un an şi jumătate, de când Sania venise la Viena, la
concertul Lizei. Acum, pe drumul spre casa unde fuseseră invitaţi, continuau
discuţia din locul unde o întrerupseseră la Viena.
Le deschise Maria.
Sărut în aer, de bun venit.
— Bună seara. Anna e bolnavă, am culcat-o jos. Dezbrăcaţi-vă aici, vă rog,
şi urcaţi repede. Vin şi eu imediat.
Posacă şi puţin distantă ca întotdeauna. Mă rog, are copilul bolnav, e de
înţeles îngrijorarea ei.
Claviculele îi ies în afară din decolteul rochiei bleu. Mărgelele mici din
sticlă veneţiană preţioasă îi joacă pe ele la fiecare mişcare.
— Ce vreme groaznică, nu?
— Mai rea nici că se poate. Vânt, frig şi umezeală, răspunse Steklov.