Ludmila Ulitkaia - Imago

Luă cumpărăturile, plăti, lăsându-le pe femei încurcate: poate că nu evreii,
poate că alţii, cine ştie… Duşmani sunt peste tot. Toţi ne invidiază, tuturor le e
frică de noi. Discuţia lor o luă într-o direcţie mult mai încurajatoare.
Stătea împreună cu mama lui la masa rotundă, plină de urme de arsură, cu o
carafă mică aşezată între ei. Xenia Nikolaevna aduse de la bucătărie colţunaşii
fierţi ca întotdeauna prea mult. Puse cratiţa pe un suport de metal. Viktor turna
în pahare, când se auzi soneria. De trei ori. Era pentru Şengheli.
Viktor se duse să deschidă. În faţa uşii stătea o arătare: înfăşurată cu un şal
din dantelă neagră pus peste căciula de blană, într-un palton bărbătesc cu guler
din blană de raton, mirosind a naftalină şi a pisică, semn că haina avea o
vârstă respectabilă, aşa îşi făcu apariţia Nino, verişoara primară a răposatului
său tată, o frumuseţe cu nasul lung, cântăreaţă, croitoreasă, călugăriţă ratată,
răspândind în jurul ei căldură şi zâmbete.
— Tu? E cu putinţă?
O văzuse ultima oară acum douăzeci de ani. Locuise la Tbilisi în casa ei,
însoţită în copilăria lui de multe semne de întrebare: existase ea cu adevărat
sau o visase doar? Dar era chiar Nino, în carne şi oase, aproape că nu
îmbătrânise draga de ea, scumpa de Niniko…
— Vika, băiatul meu, nu te-ai schimbat deloc! Te-aş recunoaşte dintr-o mie!
— Doamne, Nino, ce-i cu tine? De unde vii?
— Lasă-mă să intru, nu mă ţine afară!
Se sărutară continuând să stea cu capetele apropiate, le depărtară ca să se
privească, apoi iar se îmbrăţişară. Xenia Nikolaevna rămăsese în golul uşii
nedumerită: cu cine se îmbrăţişa Vika?
Doamne! Nino! Rudele din Gruzia, verişorii iubiţi ai răposatului ei soţ, din
trecut, din trecutul îndepărtat…
— E oare cu putinţă? Intră! Să mănânci ceva! Hai să te speli pe mâini!
— Bineînţeles, când vine omul de la cimitir mai întâi îşi spală mâinile.
Accentul gruzin era mai puternic decât înainte, şi-n voce se simţeau râsul şi
bucuria triumfătoare.
Îşi spălă mâinile, pe urmă se duse la toaletă şi se mai spălă o dată. Xenia
Nikolaevna puse un al treilea tacâm – farfuriile erau vechi, cu spărturi şi
crăpături.
Viktor turnă vodcă în pahare.
— Să bem mai întâi pentru că am scăpat! Patruzeci de ani în deşert… A
crăpat! Am reuşit să ieşim! zise ea încălcând obiceiul gruzin: când e oaspete,
femeia nu vorbeşte niciodată prima.