Ludmila Ulitkaia - Imago

Boris Ivanovici înlemni. Le ştia feţele zbârcite, mâinile negre, chircite,
picioarele deformate, tot ce putea să vadă ieşind din hainele prăpădite,
decolorate. Acum însă, Doamne Sfinte! Le vedea trupurile. Nu-şi putea lua
ochii de la ele. Şuviţe cenuşii de păr descâlcit se prelingeau de-a lungul
spinărilor noduroase. Palmele şi tălpile arătau uriaşe, monstruoase – stâlcite
de munca la câmp, chircite precum rădăcinile arborilor bătrâni, degetele
prinseseră culoarea pământului pe care îl săpaseră zeci de ani. Şi cu toate
acestea, pielea le era albă, palid-albăstrie ca laptele smântânit. Sânii Marfei
se păstraseră destul de bine, cu sfârcurile închise la culoare ca la animale, la
celelalte două, sânii pur şi simplu se topiseră, în locul lor două pungi goale,
străvezii, atârnau până la burtă. Zinaida avea picioare lungi, frumoase –
rămăşiţă a frumuseţii lor. Fundul le era descărnat, pieile le curgeau, amintind
de locul feselor rotunde.
— Ţi-am zis, Niura, cum ridic o greutate, îmi iese degrabă mitra, spuse
Marfa sfidătoare, mândrindu-se parcă în sinea ei.
Boris Ivanovici văzu imediat, bălăngănindu-i-se între picioare, un săculeţ
cenuşiu, de mărimea unei pungi pentru tutun. Închise ochii, dar nu se putu
înfrâna să privească la cele trei graţii-harpii.
Marfa se lăsă pe vine şi îşi îndesă săculeţul cu îndemânare în moviliţa
zbârcită, fără pic de păr, vârându-l unde-i era locul, în adâncul a ceea ce
fusese cândva un trup de femeie…
Boris Ivanovici nu învăţase să picteze de unul singur, terminase liceul, unde
mai pui că venea dintr-o familie de artişti – gravori. Văzuse în copilărie
ilustraţiile lui Gustave Doré la Divina comedie. Le cercetase cu atenţie în
cartea voluminoasă, în anii când nu mai era chiar copil, când trupul femeii în
toată goliciunea lui îi stârnise dorinţe aprinse. Dar fiinţele acestea strâmbe,
care se foiau la doi metri de el, erau doar rămăşiţele vii ale unor corpuri, şi
numai cu un efort de imaginaţie putea să vadă feminitatea în nişte oase
deformate şi-n piei atârnând…
„Gata cu sexul la bătrâneţe, îşi zise Boris Ivanovici şi se îngrozi. Şi eu? O
să ajung la fel? Nu, nu, mai bine mă duc, decât să ajung o ruină, un nimic.“
În momentul acela auzi hohote de râs: bătrânele îl prinseră asupra faptului.
— Chiriaşul tău spionează fetele, Niurka!
— Să-l biciuim cu măturicile, să nu se mai ţină de şotii!
Niura miorlăi:
— Cu urzici! Îl şfichiuiau cu urzici pe ăla care se uita pe furiş!
— Ajungă-vă, babelor! Tare-mi doresc să mă zgâiesc la voi, aşa-i? Am vrut