Ludmila Ulitkaia - Imago

cele trei tablouri lipsesc. S-au dus. Nu, Tamara nu le regretă. Răul e altul –
febra de atunci, întunericul din minte, pasiunea înfocată, din toate n-a rămas
nimic altceva decât senzaţia că fusese prădată, înşelată. Nu, nu despre asta e
vorba.
Lucrurile merseseră cât se poate de rău atunci: pe Marlen îl dăduseră afară
de la serviciu, primise refuz după refuz, îl chemaseră de nu ştiu câte ori la
Lubianka, îl ameninţaseră că-l arestează, şi până la urmă el mărturisise că
nevasta lui era însărcinată şi că trebuia să nască dintr-un moment în altul.
Marlen vorbea cu atâta dispreţ despre soţie şi cu atâta însufleţire despre
fetiţele lui, încât Tamara îşi imagina că în viaţa lor de familie nu-şi mai avea
locul un alt copil. Doar era bărbatul ei, singurul, unicul. Şi, culmea, nevasta lui
era însărcinată…
Marlen slăbise, se îngălbenise la faţă, Tamara îl dusese să-şi facă analizele
la laboratorul ei. Dar sângele era cuminte, ficatul era bine-mersi la locul lui.
Doar aprobarea de plecare nu mai venea odată. Celelalte piedici dispăruseră
de la sine. Sora lui infirmă, sărăcuţa, se prăpădise demult, o urmase discret
maică-sa. Nu voia să audă de Israel. Nu putea să sufere ţara duşmană, fiindcă
de acolo veneau necazurile pentru toată lumea. Nu puteai să-i scoţi din cap
ideea asta. Nu i-ar fi dat în vecii vecilor fiului său dezlegare să plece acolo…
În penultima sâmbătă din decembrie, Marlen venise la Tamara cu câinele
abia târându-se după el. Robik, singurul martor al iubirii lor, era foarte bătrân.
Nu se jenau de el.
Nici de Raisa Ilinicina nu trebuiau să se jeneze – nu l-a văzut niciodată la
faţă pe Marlen în toţi anii aceia. Când apărea el, ea se pitea în camera de nouă
metri pătraţi. A readus la viaţă până şi oala de noapte pe care o ţinea sub pat.
Cu cât situaţia era mai rea, cu atât le erau mai fierbinţi îmbrăţişările. Acum,
odată cu trecerea anilor, pe Tamara o încerca nedumerirea, venită atât de
târziu: de ce-şi ieşea atât de tare din minţi, uitând de fapt că totul pe lume e
simplă mecanică: înainte, înapoi şi de la capăt? De ce se ridica în zbor la
înălţimi de nespus în cuvinte? Doar ştia prea bine că-i vorba doar de două
inele de steroizi lipite unul de altul, de un al treilea deasupra, în dreapta, de
încă o jumătate de inel într-o rână şi de oarece forfotă a radicalilor formaţi în
jurul lor. Cine, dacă nu ea, să ştie pe de rost formula biologică, stăpâna
absolută a trupului şi a sufletului?
În sâmbăta aceea din decembrie, penultima, când bătăile inimii nu se
potoliseră încă şi pieptul lui păros şi transpirat era strâns lipit de-al ei, Marlen
îi zisese cu un aer preocupat: