Ludmila Ulitkaia - Imago

— Văd că-i un mandat, dar fără ştampilă.
— Ptiu, drace! se înfurie şi mai tare Popov. N-are mare importanţă. Ordinul
e ordin, o să punem ştampila, n-aveţi grijă.
— Întâi s-o puneţi, pe urmă să veniţi, răspunse obraznic Muratov.
— În locul dumneavoastră… aş fi mai politicos. Nu se face să ne certăm.
Haideţi, nu ne încurcaţi munca…
Popov pătrunse înăuntrul apartamentului, Sivţev îl urmă. Emelianenko
rămase în holul minuscul ca să supravegheze uşa de la intrare şi camera mare.
— O clipă, zise Muratov, îndreptându-se spre camera mică.
Puteai să mergi cu ochii închişi prin apartament: un hol la intrare, camera de
trecere, camera mică, o cămară în perete. Căpitanul Popov îl ştia ca pe
buzunarul lui, văzuse multe dintr-astea.
Se plantă în faţa uşii. Muratov se făcu roşu la faţă, îl îndepărtă din uşă pe
căpitan şi se duse la birou să caute ceva în sertarul de sus. Popov se înfurie. În
lupta asta mizerabilă dreptatea era de partea lui Muratov. Strict vorbind,
ordinul nu era valabil.
Căpitanul nu suportă înfrângerea şi se răsti la Muratov:
— Să nu vă atingeţi de sertare! O să le controlăm noi.
Muratov găsi imediat ce căuta. Netezi o hârtie groasă, gălbuie, cu titlul roşu,
oficial, şi cu profilul marelui conducător.
Era o diplomă de merit.
O vârî sub nasul căpitanului la o distanţă aşa de mică, încât nu se putea citi
nimic.
Popov simţi că-l apucă iar durerea la ceafă.
— Cum vă permiteţi?
Soţia în halat albastru, cu ochii ca albăstrelele, palidă toată, se uita la soţ
implorându-l, şi soacra lui, Maria Nikolaevna, turna ceaiul în ceşti ca şi cum
nu se întâmpla nimic îngrozitor.
Boris Ivanovici îndepărtă hârtia la o distanţă normală: căpitanul putea s-o
citească, dar nu ajungea la ea s-o apuce.
— Din mâna mea, vă rog, din mâna mea.
Căpitanul o citi. Căpitanul se lămuri. Căpitanul plecă împreună cu echipa
lui. Nu scoase o vorbă.
Muratov aruncă diploma salvatoare.
Cu mişcări rotunde, ocrotitoare, Maria Nikolaevna aşeză în faţa lui ceaşca
de ceai şi farfurioara cu sandviciul.
Boris Ivanovici o iubea mult, o vedea în ea pe Nataşa lui, şi parcă totuşi